O robie, două robii… şi nici o pocăinţă

2600491740037809871s600x600q85

Robia înseamnă sfârşit de naţiune, dar nu neapărat. Robia poate fi singurul mijloc de a-ţi găsi adevărata identitate. E poate, singura modalitate de a evalua corect ceea ce ai avut şi ce ai pierdut. Robia este modul prin care ai putea să înţelegi că pt cel ce te înrobeşte nu eşti decât o piesă de schimb, o marfă prea puţin valoroasă ca să fie pusă în loc de cinste. În acelaşi timp robia îţi dă viziunea unui nou început, speranţa ca va veni ziua libertăţii care va reaprinde motivaţia autentică de a trăi. Robia este de mai multe feluri, de diferite intensităţi, dar nici una plăcută. Există robii provocate din propria neascultare, de neascultarea altora şi există robii provocate de bulimismul expansiunii teritoriale, sau pur şi simplu de ambiţia de a te dovedi cel mai puternic.

Scriptura le conţine pe toate, dar abordarea de faţă se ocupă de tipul de robie provocată de nescultarea personală sau colectivă a poporului evreu faţă de Dumnezeu.

La început n-a fost aşa…

Prima robie a evreilor a început după moartea lui Iosif, în Egipt. Necunoscându-l pe Iosif şi nevoind să recunoască contribuţia lui de viaţă şi de moarte în imperiul Egiptean, faraonul despre care vorbeşte Biblia, a considerat că este mult mai profitabil pt împărăţie şi pt ambiţiile lui, să înrobescă poporul de lângă zidurile oraşului, făcându-i sclavii împărăţiei. Faraonul cu pricina dovedeşte că nu a ştiu că cel care îşi uită istoria este destinat să repete, dar a dovedit că este mult mai la îndemână şi uşor să fii ne-simţit(or) decât recunoscător. Şi cel mai rău, dar bun mod de a evita o facere de bine celor care au contribuit la binele tău, este să te faci că plouă sau să spui că ai suferit o pierdere de memorie, prin urmare „ce-a fost, a fost…”

Părerea mea despre acestă robie e că nu doar faraonul trebuie blamat ci şi evreii care au uitat că mai trebuie să şi plece, vorba aceea: „omul vine stă oleacă, mai vorbeşte, (în cazul lor: mai mănâncă) mai şi pleacă. Nici ei nu au stat prea bine cu memoria fiidncă au uitat ce a păţit părintele lor Avraam în Egipt tot pe vremea unei foamete. Avraam a fost mai „norocos” pt faptul că pe vremea aceea faraonul l-a alungat acasă cu hrană pe toată perioada foametei, în schimb acest faraon i-a legat în lanţuri şi înfometat într-o perioadă de prosperitate. Asta dă de gândit puţin, nu?

Oare nu aşa e şi cu noi modernii? Nu de puţine ori am dat fuga prin ţara Egiptului, a se înţelege ţara păcatului, pt a ne mai clăti ochii pe exponatele agăţate strategic pe tarabele unui demoneii, impecabil deghizaţi, le comercializau. Ni s-a părut şi nouă râncedă Pâinea, ce a hrănit pe părinţii noştri generaţii întregi, şi ne saliva gura după dulciurile Egiptului, plăcerile de o clipă a păcatului. Unii au plecat înainte de vreme robiei de acolo, alţii au apucat robia, ani grei de robie. Unii s-au întors din robie, pe alţii încă îi mai aşteptăm, dar cu durere ne gândim că cei mai mulţi nu se vor mai întoarce.

Celelate robii au venit pe fondul nescultării de Dumnezeul. I-a purtat ca pe braţe, i-a binecuvântat nespus de mult, au trăit alături de minuni şi biruinţe neegalate, formidabile. Le-a vorbit pe placul inimiii lor şi i-a răsfăţat cu alese daruri şi trăiri celeste. i-a mustrat când greşeau, îi mai dojenea şi apoi iarăşi îi purta pe braţe şi îi acoperea sub aripi. Dar au început din ce în ce mai mult şi mai des să fie nerecunoscători, obraznici şi mai ales infideli.

Asta a umplut cupa bogatei îndurări a lui Dumnezeu, şi pt că nu dorea nicidecum să-i piardă a fost nevoit să aplice cea mai dură metodă pedagogică – robia.

Robiile nu au fost puţine şi nici uşoare. Din cartea Judecătorilor descoperim cui şi de câte ori au fost robi evreii. Pocăinţa care aducea eliberare nu dura foarte mult, precum proverbiala minune care ţine doar trei zile. Uitând parcă bunătatea lui Dumnezeu, în scurt timp luau de la capăt şirul nescultării, fapt ce îi aducea din nou în robie, care era tot mai greu de suportat. Privind tabloul din Judecători, te apucă o milă faţă de ei, inima ţi se frământă când vezi prin ce treceau în robia lor, pentru că sufereau mult. Dar privind mai profund la situaţie, descoperi pe Altcineva a cărei suferinţă nu o poate simţi nimeni. Este Dumnezeu care suferea cel mai mult, pentru că toate suferinţele lor loveau mai întâi în El.

Robia de 70 de ani a lui Iuda, este un alt exemplu al dorinţei lui Dumnezeu de a-şi corecta poporul, de a-i învăţa ca doar alipirea de El le poate aduce siguranţă şi pace, binecuvântări şi întâietate printre popoare. Luarea lor în robie s-a făcut în trei etape, fiecare dintre ele putând fi evitate. După moartea lui Iosia, fiul lui Ioiachim, rupe alianţa cu Babilonul după ce împăratul Egiptului, faraonul Neco, înfrânge armatele lui Nebucadneţar. Ioiachim face de astă dată o alianţă cu Egiptul, acea trestie frântă de care vorbea profetul Ieremia. În timp ce toată lumea vedea lucru acesta ca fiind ceva bun, o singură voce se ridică împotrivă, Ieremia, care dezaprobă alianţa, cerând în acelaşi timp supunere faţă de împăratul Babilonului, anunţând şi pericolul nesupunerii faţă de porunca Domnului.

Evident, împăratul sfătuit de înţelepţii şi strategii lui, dă la o parte sfatul. Dar ceea ce Ieremia prevestea se întâmplă. Nebucadneţar îşi reface armatele, îl ucide pe faraonul Neco şi cucereşte Egiptul, mărşăluind spre Ierusalim care îl şi supune. Astfel că în 605 î.Hr. are loc prima deportare a robilor în Babilonul, printre ei aflându-se Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Ezechiel este lăsat acasă, avea 18 ani pe atunci, era fiu de preot şi la 30 de ani urma să intre şi el în slujbă. Următorii 10 ani au fost ani liniştiţi în aparenţă pt Iuda. Profeţii aduceau veşti bune profeţind că va fi pace şi în continuare. Poporul din Iuda primea cu bucurie asemnea veşti ce nu osândeau păcatul ci lăsau poporul să trăiască aşa cum îi place. Unul singur însă strica aparenta linişte, Ieremia. Condamna cu putere păcatul, ce se făcea fără să-i pese cuiva şi în acelaşi timp sfătuia împăratul să rămână pe mai departe supus Babilonului, doar astfel Iuda mai putea avea parte de pace.

Ioiachim însă se răscoală impotriva lui Nebucadneţar. Între timp Ioiachim moare şi ajunge împărat Ioiachin. Nebucadneţar împresoară Ierusalimul şi după victorie aduce în robie 10.000 de persoane printre care şi Ezechiel. Este anul 597 î.Hr. El nu mai avea să vadă vreodată Ierusalimul sau templul unde urma să slujească ca preot.

Undeva în jurul anului 593 î.Hr., Ezechiel îşi începe lucrarea de profet, soliile lui fiind atât pt captivi dar şi pt cei rămaşi acasă. După eşecul din 597, în timp ce deportaţii trăiesc cu speranţa unei întoarceri apropiate, cei rămaşi în patrie se consideră favorizaţi de Dumnezeu şi moştenitori ai promisiunii divine. Ezechiel contestă această convingere afirmând că a doua luare în robie e un semn al judecăţii lui Dumnezeu, fiind consecinţa păcatului poporului. De acum înainte fiecare va trebui să recunoască propria responsabilitate şi Dumnezeu va reconstitui poporul Său pe bazele unei totale reînnnoiri a inimii şi minţii. Numai că nu se întâmplă aşa cu poporul, ci îşi trăieşte viaţa mai departe într-o nepăsare faţă de Dumnezeu. Cotidianele Ierusalim trecut şi de a doua asediere erau pline de articole de speranţă, semnate de cei mai titraţi profeţi şi preoţi, oameni politici şi conducători militari autohtoni. Titluri de primă pagină precum Pace şi prosperitate, Ierusalime trăieşte-ţi viaţa, Dumnezeu ne-a ales pe noi, etc., erau cele mai citite şi îndrăgite. A doua luare în robie nu demult se consumase şi nici o urma de pocăinţă. Cu Dumnezeu însă nu te joci, de aceea Ezechiel primeşte din partea Lui următoarea solie: „Şi tu, fiul omului, ia o cărămidă, pune-o înaintea ta, şi sapă pe ea cetatea Ierusalimului. Înfăţişează-o împresurată, zideşte întărituri în jurul ei, înconjoară-o cu un şanţ de apărare, pune tabere de ostaşi împrejurul ei, şi ridică berbeci de fier împotriva ei de jur împrejur. Ia o tigaie de fier, şi pune-o, ca un zid de fier, între tine şi cetate; îndreaptă-ţi faţa împotriva ei, ca să fie împresurată, şi s-o strâmtorezi. Aceasta să fie un semn pentru casa lui Israel!” (Ezechiel 4, 1-3).

Captivii şi cei rămaşi acasă sperau că Ierusalimul a trecut prin ultimul asediu. Încurajaţi de profeţi mincinoşi, ei aşteptau curând revenire în ţara natală. Dacă ar fi primit avertizarea dată de Ezechiel cu privire la un nou asediu, asta ar fi însemnat năruirea speranţelor lor. Cu toate acestea, nimicirea cetăţii era inevitabilă. Judecăţile iminente erau creionate înaintea poporului prin simboluri evocatoare care vorbeau cu mai mare forţă şi eficienţă decât cuvintele – SDABC.


Aşadar, o a treia luare în robie era la orizont şi nimeni nu dădea crezare acestei prevestiri care nu era compatibilă cu dorinţele lor. Ceea ce nu au vrut să creadă s-a întâmplat întocmai. În 597 Nebucadneţar îl pune pe tronul lui Iuda pe Zedechia, fratele lui Ioiachim şi unchiul lui Ioiachin. După câţiva ani de linişte s-a răzvrătit şi el; de această dată reacţia lui Nabucadneţar a fost necruţătoare. În perioada 589-586, Nebucadneţar a distrus toate oraşele Regatului lui Iuda ca apoi să distrugă Ierusalimul şi templul, ducând în Babilon majoritatea populaţiei precum şi tezaurul templului. Trist dar adevărat, imaginea de atunci devine imaginea de azi. Robiile păcatului care le îngăduie Dumnezeu peste noi, durerile care le simţim atât de adânc, încercările prin care suntem lăsaţi să trecem, nu ne prea schimbă în bine ci dimpotrivă. Strigăm cerului că ne-am săturat de robii, dar ciudat e faptul că prea puţini ne săturăm de păcatele care aduc robia. Strigăm la Dumnezeu să ne ridice jugul dar nu pentru a trăi liberi cu El ci fără de El, neconştienţi fiind că fără El nu există libertate. Ne plângem de robia fizică dar alergăm cu repezeală spre cea spirituală, lăsând-l de bunăvoie pe înrobitor să ne terfelească existenţa în vicii, murdării, dependenţe nesănătoase, spălări de conştiiţă. Este aşadar legitim ca Dumnezeu să întrebe: „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu I-am făcut?” Eu am început de mult să cred că nimic din ceea ce putea face El pt noi, nu a rămas nefăcut. Nevenirea în fire atrage după sine un rezultat tragic – lăsarea casei pustii. Personal cred că nimic nu este mai dezolant decât această imagine. Casa pustie e o fază mult mai rea decât casa dărăpănată. O casă pustie, fie ea chiar frumoasă e mai de plâns decât o casă neîngrjită, pt că de la o a doua mai există speranţă de revenire la normalitate deoarece ea încă este locuită, ce-i drept de oameni nepăsători; dar la cea pustie nu se mai întoarce nimeni.

Acum gândiţi-vă că aşa poate ajunge şi casa interioară a fiinţei noastre, când Duhul lui Dumnezeu este alungat de acolo prin nepocăinţă. Nu te lăsa impresionat de estetica fiinţei tale, faptul că eşti la vârsta frumoasei tinereţi, sau că te poţi lăuda cu diplome şi realizări, poziţie socială de invidiat, stare financiară bună. Acestea nu sunt de lepădat, dar interiorul tău de cine şi de ce este plin? Până la urmă, fie că ne place sau nu, interiorul este ceea ce Îl interesează pe Dumnezeu la om, iar adevărata libertate vine tot din interior. Să trăiţi… liberi… cu Isus!

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *