Blestemul unei moşteniri

always-and-nothing-install

2 „Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre muntele Seir, proroceşte împotriva lui,

3 şi zi: ,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Iată, am necaz pe tine, muntele Seirului! Îmi întind mâna împotriva ta, şi te prefac într-o pustietate şi într-un pustiu!

4 Îţi voi preface cetăţile în dărâmături, vei ajunge o pustietate, ca să ştii că Eu sunt Domnul!

5 Pentru că aveai o ură veşnică, şi ai doborât cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor, în vremea când nelegiuirea era la culme…

10 Pentru că ai zis: ,Aceste două neamuri, şi aceste două ţări vor fi ale mele, şi le vom lua în stăpânire!’ măcar că Domnul era acolo,

11 de aceea pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că Mă voi purta cu tine după mânia şi urgia, pe care le-ai arătat şi tu, în ura ta, împotriva lor; şi Mă voi face cunoscut în mijlocul lor, când te voi judeca.” (Ezechiel 35, 2-7.10.11)

Două atitudini sunt luate în discuţie aici, cu privire la judecata asupra Edomului:

  1. Pentru că aveai o ură veşnică şi ai doborât cu sabia pe copiii lui Israel, în ziua necazului lor…

Sună ciudat şi îţi dă de gândit cuvintele: „aveai o ură veşnică”. Este evident că ura lui Edom faţă de Israel nu va dura o veşnicie, ci se referă la perpetuarea urii, generaţie după generaţie. Această veşnicie a durat atâta timp cât au existat edomiţii. Ura aceasta data din timpul lui Iacov şi Esau (Geneza 27,41; comp. Geneza 25,22.23). La data Exodului, Edomul refuzase trecerea prin ţinutul lui (Numeri 20,14-21). După aşezarea în Canaan Edomiţii urmăriseră cu invidie netăinuită puterea crescândă a lui Israel. Edom se alăturase lui Amon şi lui Moab pe vremea lui Iosafat (2Cronici 20,10.11; comp. Psalmi 83,1-8). Ar părea că atunci când Babilonienii au luat Ierusalimul, Edomiţii i-au ajutat, ocupând porţile şi drumurile care duceau la ţară aşa ca să împiedice scăparea fugarilor (Obadia 11-14). În ziua nenorocirii Ierusalimului, Edomiţi exclamaseră cu duşmănie:„Radeţi-l, radeţi-l din temelii” (Psalmi 137,7) – (SDABC). Au trecut aşadar în jur de 1500 de ani şi ura nu s-a stins. Mi se pare incredibil. Generaţie după generaţie, timp de 1500 de ani, parinţii inoculau virusul acesta în copiii lor, era un fel de filozofie etnică, un mod de viaţă, era moştenirea şi testamentul mizerabil care il primea fiecare copil de la părintele lui. Tu ce moştenire laşi sau vei lăsa urmaşilor săi?

Consecinţele acestei urii îndelungate sau veşnice, după scrie, sunt nefaste: „te voi preface în pustietăţi veşnice…”. Ura veşnică are drept urmare moartea veşnică. De fapt moartea interioară începe din momentul în care laşi acest agent al morţii, ura, să te invadeze zi de zi.

Edomul, care tresăltase de bucurie în mod sălbatic pentru nimicirea rivalei sale, şi momentan având parte de superioritate aparentă faţă de Israel, se găsea, totuşi, în dezavantaj. Cel care nu iartă şi continuă să ţină ură este mereu în dezavantaj. Pentru Israel urma să fie o refacere pentru Edom numai pustiire veşnică.

Atâta timp cât au putut observa grija şi protecţia lui Dumnezeu asupra lor, edomiţii nu s-au încumetat să le facă rău, nu pentru că nu ar fi vrut ci pentru ca s-au temut. Faptul că nu îţi manifeşti ura faţă de fratele tău, care în trecut ţi-a făcut ceva rău dar nu l-ai iertat, nu însemnă că nu eşti vinovat înaintea lui Dumnezeu. Proba de foc al sentimentelor nutrite vine atunci când cel pe care îl urăşti, (1) cade în mâinile tale; (2) cade în mâinile altuia şi tu eşti de faţă; (3) cel sau ceea ce-l proteja, îl lasă un timp fără protecţie. În asemenea circumtanţe, întrebarea este: ce faci? Ce faci dacă ar cădea în mâinile tale? Devine vulnerabil şi imploră ajutorul tău, tu eşti mai puternic decât el, aparent soarta lui e în mâinile tale. Ce faci? Loveşti, bucuros că a venit ziua răzbunării, sau îl ridici, eliberându-te de ură, gândind că sentimentele tale sunt mai puţin importante decât omul care îl ai în faţă? Dacă ar cădea în mâinile altuia, care îl opresează şi batjocoreşte, ce ai face? Ai bate palma cu cel care îl are în mâini, acompaniindu-l în jigniri, loviri şi defăimări, sau ai sta indiferent, gândind că nu treaba ta? Aş vrea să nu uităm un lucru: cea mai perfidă faţă a lipsei iubirii nu este ura ci indiferenţa. Este perfidă pentru că îţi dă falsa impresie că dacă nu acţionezi conform sentimentelor nutrite şi te abţii sau rămâi indiferent la nevoile celui urât de tine, nu greşeşti cu nimic. În acest context nu eşti vinovat pentru că ai comis ceva, ci pentru că ai omis să faci ceea ce puteai să faci. Şi mai există o varianta, aceea de a da la o parte ura şi să sari în apărarea fratelui tău.

2. Pentru că ai zis: ,Aceste două neamuri, şi aceste două ţări vor fi ale mele, şi le vom lua în stăpânire!’

Al doilea păcat al Edomului era pretenţia plină de încumetare la moştenirea lui Iuda şi a lui Israel. Dumnezeu rânduise posesiunile lui Israel ca moştenire deosebită a poporului Său. Chiar dacă momentan Israel era absent de pe posesiunile sale, Dumnezeu încă mai avea interes faţă de ţară şi o păstra pentru revenirea exilaţilor.

Nu te bucura de căderea aproapelui tău gândind că merită, având în vedere că în trecut ţi-a greşit, şi nu râvni să obţii ceea ce a pierdut el. Poate că e vorba de un coleg de serviciu, cu un post mai bun ca al tău, dar care tocmai a fost devansat pentru anumite abateri. Nu te bucura pentru răul lui şi nu râvni cu nesimţire la postul lăsat liber. Lasă competenţa ta să vorbească. Dând din coate ai putea să ajungi mai sus, dar asta nu înseamnă că eşti competent sau inteligent, ci tupeist, viclean şi nesimţit(or). Sau poate că e vorba de un slujbaş al bisericii care a călcat strâmb şi nu mai poate activa în slujba avută. Să nu-ţi tresare inima de satisfacţie şi să „mulţumeşti cerului” că s-a făcut dreptate şi acum poate biserica să aleagă pe cel mai potrivit, adică tu. În ambele cazuri, preocuparea trebuie să fie pentru cel greşit, cum îl poţi ajuta, încuraja şi ridica moralul. Satisfacţia ar trebui să fie aceea că poţi veni în ajutor, nu că îi vei ocupa locul.

CONCLUZII:

  • Dragostea nu ne şterge amintirile. E o dovadă de un mai mare har ca, deplin conştient de ce s-a întâmplat, să alegi totuşi să ierţi. Dumnezeu nu uită literalmente păcatele noastre. El alege să le treacă cu vederea. El ştie foarte bine ce am făcut, în cele mai mici detalii, dar alege să nu-şi mai amintească de păcatele noastre ca să nu ne învinovăţească. Deşi nu putem uita, putem totuşi să alegem să nu ne mai reamintim.
  • Persoana care câştigă cel mai mult de pe urma iertării este persoana care iartă.
  • Dumnezeu este întotdeauna de partea victimei, El binecuvintează pe cei nedreptăţiţi şi în special pe cei smeriţi. Aşteaptă, aşadar, ca El să acţioneze, altfel vei deveni opresator, iar Dumnezeu va căuta să se răfuiască cu tine. (Sursa concluziilor: R.T. Kendall – Iertare totală)

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *