Viaţa mea sau viaţa Lui?
Preoţii cei mai de seamă şi tot soborul căutau vreo mărturie împotriva lui Isus, ca să-L omoare; dar nu găseau niciuna.
Pentru că mulţi făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau…
Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: „Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme. (Marcu 14, 55.56.65).
Procesul şi condamnarea lui Isus arată că în ce priveşte răul, oamenii pot atinge „performanţe” cutremurătoare. Pentru a ne păzi cu străşnicie prezentul confortului infect al mulţumirii de sine şi egoismului am fi dispuşi, dacă s-ar putea, să dăm cu veşnicia de pereţii efemerului. E de neînţeleasă păzirea feroce a ciolanului când Isus e dispus să ne ofere un ospăţ bogat în curţile eternităţii. Fără echivoc, Isus le-a tulburat apele existenţiale celor de acum 2000 de ani, încercând să-i scoată din legănul confortabil al morţii spirituale. Iar lor le trebuia o doză importantă de semerenie să recunoască eşecul credinţei lor, inutilitatea religioasă de până atunci şi falsa dovadă de spiritualitate. Prea puţini au reuşit performanţa asta. Iar noi cei de astăzi, trăim într-o izbitoare asemănare. Câţi sunt gata să recunoască eşecul din viaţa lor? Câţi L-am lăsa pe Isus să ne transforme şi să ne stăpânească? Câţi ne vom lăsa pe mâna Lui? Câţi vom înţelege, oare, că nu Dumnezeu este duşmanul libertăţii noastre ci egoismul şi vanitatea din inimile noastre, împreună cu cel care le-a sădit acolo, adică necuratul?
Acuzaţiile lor la procesul lui Isus au fost la fel de penibile ca ei înşişi. Nu aveau nici un cap de acuzare, iar martorii aduşi împotriva lui Isus, au făcut ca întreaga judecată să fie o parodie, ca în filmele cu proşti. Să acuzi şi să condamni un sfânt pe nedrept, este o mare greşeală, dar să acuzi şi să condamni pe Dumnezeu este tragedie. Mare adevăr a rostit cel care a afirmat ca cine câstigă în învăţătură şi pierde în caracter, pierde mai mult decât câştigă. De atunci până azi nu s-a schimbat nimic în bine. De am fi putut pune mâna pe Dumnezeu, mulţi dintre noi L-am fi târât de la un capăt al pământului la altul, prin tot felul de tribunale acuzându-L de tot răul care are loc pe pământ, deşi nu poartă vina pentru nimic. De atunci până azi s-au schimat doar trupurile noastre, inima a rămas aceeaşi, răzvrătită şi „deznădăjduit de rea”. Miza judecăţii lui Isus de atunci a fost: viaţa lor sau viaţa Lui? Ne place sau nu, azi discutăm de aceeaşi miză: viaţa mea sau viaţa Lui?
Renunţăm la ceea ce suntem pentru ceea ce vrea El să devenim? Vom renunţa la ceea ce avem pentru ceea ce vrea El să ne dea? Din nefercire, sunt şi azi destui care nu dau şanţurile satului pe străzile de aur ale cerului şi nici alcoolul pentru Apa Vieţii. Destui care nu dau moaştele şi icoanele pe pocăinţa autentică; mântuirea prin fapte pentru mântuirea prin har. Destui care nu dau ura pentru iubire, răzbunarea pentru iertare, violenţa pentru pace. Destui care nu dau vorbele murdare pe cele cu har, minciuna pentru adevăr. E bine să ştim că nu pierdem nimic important acceptându-L pe Isus să ne conducă; în schimb, pierdem totul dacă refuzăm trăirea cu El. Calitatea dar şi cantitatea vieţii noastre depinde, indiscutabil, de răspunsul la această provocare: El sau noi?