Trădarea celui mai minunat Soţ din lume sau De ce devine Dumnezeu gelos?

wedding-flower-bouquet-roses

„Duhul m-a răpit între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la uşa porţii de la curtea dinlăuntru, care caută spre miază-noapte, unde era locul idolului geloziei, care stârnea gelozia Domnului.” (Ezechiel 8,3).

Cele mai simple şi profunde cuvinte legate de această întrebare le-am găsit într-o carte scrisă de Iosif Ţon şi ele sună aşa: „Cea mai naturală dorinţă a îndrăgostiţilor este să fie cu iubitul şi să fie aşa cum îi place iubitului. Dacă m-am îdrăgostit de Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a mea este să-L ascult pe Dumnezeu, să fiu ca El şi să-L întreb în fiecare zi: ‘Îţi place de mine? Îţi place cum sunt?’ iar El să-mi spună: ‘Eu te văd cum vei fi în final. Nu tot ce e în tine acum îmi place dar tu îmi placi, pentru că Eu văd în tine pe acela care va fi desăvârşit cândva. Şi mă uit la tine cu plăcerea pe care o voi avea când va fi produsul final.”

Dacă Dumnezeu a devenit Iubitul meu, dovada iubirii faţă de El este fidelitatea mea. Dorinţa Lui este să fie îm permanenţă cu mine şi eu cu El. De aceea, spune mai departe Iosif Ţon, „păcatul este trădarea celui mai minunat Soţ din lume pentru cea mai urâtă fiinţă din lume. Păcatul este curvie, adulter. Păcatul e să-L înşeli pe Dumnezeu cu diavolul. Ăsta e păcatul, orice păcat. Orice păcat este trădarea iubirii, trădare a cele mai frumoase fiinţe din lume.” (Iosif Ţon – Umblarea cu Dumnezeu în unire cu Isus Cristos sub călăuzirea Duhului Sfânt.)

Ezechiel capitolul 8 este o relatare dureroasă a lui Dumnezeu despre modul cum poporul Său a ales să-L înşele, despre manifestările şi reprezentările urâcioase a dumnezeilor cărora au decis să li se închine: „Am intrat şi m-am uitat, şi iată că erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase, şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe perete de jur împrejur.” (Ezech. 8,10).

Cea mai înşelată soţie şi cel mai trădat soţ, nu pot înţelege nici cât negru sub unghie, durerea prin care trece Dumnezeu atunci când cei pt care a fost gata să-Şi trimită Fiul la moarte, se întorc a îndrăgi pe cel mai hidos dintre hidoşi, pe acela care nu are alt interes decât a nimici orice om.

Dumnezeu devine gelos deoarece într-o viaţă, cei pt care Şi-a dat viaţa stau mai mult cu cel care le vrea moartea. Este gelos pt că El ne aşteaptă zilnic în odaia plină de miresme divine, ornată cu tot ce poate încânta în mod pur sufletul iar noi de prea multe ori alegem cocina urât mirositoare şi plină de mizerii a păcatului la care ne cheamă diavolul. Este gelos pentru că lăsăm la o parte frumuseţea Lui alegând sluţenia diavolului. Este gelos pt că ne iubeşte incomensurabil iar noi alergăm la cel care ne urăşte de moarte. Este gelos pentru că ştie ce vrea să ne ofere, anume veşnicia cu splendorile ei inimaginabile, Paradisul cu slava lui nevisată, în timp ce diavolul care ni-l facem mereu prieten nu ne poate oferi decât veşnicia morţii.

Este întristat Domnul nostru pentru că în loc să ne plângem păcatul plângem după păcat: „Şi m-a dus la intrarea porţii Casei Domnului dinspre miază-noapte şi iată că acolo stăteau nişte femei care plângeau pe Tamuz.” (vers.10). Tamuz era zeul vegetaţiei şi al păşunii şi patronul turmelor. Potrivit cu o tradiţie veche el murea anual şi cobora în lumea de jos. Decesul lui era marcat prin uscarea holdelor, a păşunilor şi a pâraielor de arşiţa verii. Trecerea lui de pe lume era celebrată prin sărbători publice de doliu şi prin cântarea de cântece de jale în luna a patra a anului Semitic (Duzu sau Tamuz, începând în iunie sau iulie). De asemenea, anual se credea că Iştar coboară în lumea inferioară pentru a trezi pe zeul mort. Trezirea şi revenirea lui se presupunea că fac să înflorească şi să învie vegetaţia din nou.

În acel moment de criză după ce a doua deportare avusese loc, tot ce aştepta Dumnezeu de la ei era o pocăinţă sinceră, o lepădare a căilor lor rele, o refacere autentică a relaţiei lor cu El, o plângere a stării în care au ajuns din cauza păcatului. Dar nu a fost aşa, ceea ce plângeau ei de fapt era că sărbătorile păcatului nu mai erau ca înainte, când erau toţi. Plângeau zeii morţi în loc să se bucure împreună cu Singurul şi Adevăratul Dumnezeu care este Viu.

Rele nu se opreau aici: „Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni din bătrânii casei lui Israel în mijlocul cărora era Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea o cădelniţa în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie. Şi El mi-a zis: „Fiul omului, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri? Căci ei zic: „Nu ne vede Domnul, a părăsit Domnul ţara aceasta!” (vers.11,12). Ca o culminare, cei 70 de bătrâni acţionau cu toţii ca preoţi şi aduceau idolilor lor zugrăviţi tămâia pe care nimeni alţii în afară de fiul lui Aaron nu aveau dreptul de a o folosi (2Cronici 26,16-18) şi care trebuia să fie oferită numai lui Iehova. Plus de asta au fost promotorii unei filosofii devastatoare aceea că totul este permis, deoarece Dumnezeu nu vede.

Dacă în urmă cu 300 de ani; Ilie îşi bătea joc de preoţii lui Baal pe Muntele Carmel spunându-le: „Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este într-o călătorie…” (1Împ.18,27), iată-i acum pe bătrânii poporului îmbrăţişând acelaşi mod batjocoritor de a gândi: „a părăsit Domnul ţara aceasta”. Această scenă artă un adevăr de neocolit şi demn de luat în seamă, anume că poţi îmbătrâni degeaba şi perii albi nu sunt întotdeauna dovada înţelepciunii ci mai degrabă dovada învechirii omului.

„Şi m-a dus în curtea dinlăuntru a Casei Domnului. Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu dosul întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit” – (vers.16). Ei stăteau în picioare între altar şi Templu într-o parte foarte sfântă a curţii. Acolo, întorcându-şi spatele la Templul Domnului, ei se închinau la soare. Adorarea soarelui, Şamaş, a fost de timpuriu practicată de canaaniţi şi îşi aflase intrarea în cultul regilor şi al poporului lui Iuda (2Regi 23,5. 11; comp. Deuteronom 4,19; 17,3; Iov 31,26). Faptul că ei stăteau în curtea dinlăuntru a dus la credinţa că erau probabil preoţi, dar şi alţii în afară de preoţi intrau uneori acolo (2Regi 11,4-15). Dacă ei erau păzitorii speciali ai adevăratei religii, păcatul lor era o insultă cât se poate de flagrantă la adresa lui Dumnezeu. Astfel el a fost evidenţiat ca cea mai mare dintre urâciuni (vezi 2Cronici 36,14).

Închinarea înaintea creaturilor şi lucrurilor create era maximul pe care Îl putea tolera un Dumnezeu Sfânt. E grav atunci când creaţia lui Dumnezeu, destinată să fie binecuvântare pentru om, devine blestemul prin modul de raportare faţă de ea. Iar când şi ultimul demers înspre părăsirea acestei practici, este făcută şi omul tot nu ia seama, Dumnezeu nimiceşte pe cel creat asemena Lui: „Şi El mi-a zis: „Vezi, fiul omului? Este prea puţin oare pentru casa lui Iuda că săvârşesc ei urâciunile pe care le săvârşesc aici? Trebuia să mai umple şi ţara cu silnicie şi să nu înceteze să Mă mânie? Iată că ei îşi apropie ramura de nas! De aceea şi Eu voi lucra cu urgie, ochiul Meu va fi fără milă, şi nu Mă voi îndura; chiar dacă vor striga în gura mare la urechile Mele, tot nu-i voi asculta” – (vers. 17,18). Este prea târziu acum spre a abate catastrofa naţională. Totuşi, mântuirea individuală nu este împiedicată. Puţinii care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor” săvârşite în ţară vor fi eliberaţi. Restul au ales nimicirea prin umblarea lor încăpăţânată. Prin refuzul lor încăpăţânat de a asculta de glasul Domnului, care-i chema să-şi îndrepte căile, oamenii, cu timpul, surzesc faţă de glasul lui Dumnezeu. Când timpul acela soseşte Dumnezeu nu-i va mai asculta.

Dacă a-L face pe Dumnezeu gelos a fost specialitatea noastră până acum, vă invit să ne specializăm în a-L iubi cu tot ce suntem şi avem. Aş dori să ne întoarecem spre cel mai Minunat, care L-am trădat şi să-I zicem: „Mă mai poţi primi înapoi? Mi-e scârbă de mine! Mă mai poţi primi înapoi?” Am siguranţa că raspunsul lui Dumnezeu este afirmativ, pentru că indiferent cât de căzut eşti, Domnul se coboară până la tine, Domnul vine la tine şi îţi spune: „Eu te pot schimba!” El ne iubeşte aşa cum suntem dar ne iubeşte prea mult ca să ne lase să rămânem aşa cum suntem. O zi aleasă cu Cel Ales!

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

4 comentarii

    multumesc Diana. sa fii si tu in grija speciala a Celui care te iubeste atat de mult. si nu uita, esti frumoasa numai cand esti langa El. blessings !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *