Lacrimile fac diferenţa

66. Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele marelui preot.
67. Când a văzut pe Petru încălzindu-se, s-a uitat ţintă la el şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus din Nazaret!”
68. El s-a lepădat şi a zis: „Nu ştiu, nici nu înţeleg ce vrei să zici.” Apoi a ieşit în pridvor. Şi a cântat cocoşul.
69. Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre oamenii aceia.”
70. Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: „Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia; căci eşti galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.”
71. Atunci el a început să se blesteme şi să se jure: „Nu cunosc pe Omul acesta despre care vorbiţi!”
72. Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă. (Marcu 14, 66-72).

Lepădarea de Isus nu ţine neapărat de vorbire cât de trăire. Petru a făcut ceea ce nu şi-a dorit niciodată să facă. Trădarea lui a fost prin imprudenţă, în timp ce a lui Iuda a fost cu premeditare. Nu atât de moarte s-a temut Petru, cât de inutilitatea ei în acel moment. Nu atât de mult îi era ameninţată viaţa cât siguranţa ei, confortul ei. Oricare ar fi fost motivul, trădarea rămâne trădare. Chiar dacă recunoaşterea uceniciei lui Petru nu-l elibera pe Isus, ar fi fost un balsam pentru sufletului Lui. Adevărata vitejie se vede nu când eşti în spatele oştirii ci atunci când eşti în prima linie. Cât timp L-au avut pe Isus lângă ei, nu prea au tremurat în confruntări, Isus biruia totul, sabia Duhului pe care El o mânuia cu putere, îi proteja de orice atac. Dar acum după ce Marele General a fost prins ce puteau să mai facă ei, decât să o ia la fugă. Petru însă, a ţinut aproape de Acela pe care Îl iubea. Da, Petru L-a trădat, L-a trădat cu limba dar nu cu inima, inima bătea să-i iasă din piept în acel moment şi să plece să-şi caute o altă locuinţă. De aceea, cântatul cocoşului, anunţa ultima repriză a bătăliei Duhului împotriva firii, a luptei lui Isus pentru tron împotriva Satanei pentru acelaşi loc. Prin trădarea lui Petru, se părea că partea întunecată câştigă, dar plânsul regretului şi pocăinţei lui dovedeşte că Lumina n-a putut fi biruită.

Diferenţa dintre Petru şi mulţi dintre noi este că prin vorbirea noastră despre Isus s-ar părea că Îl iubim nespus deşi inima ne este atât de străină de El. Cu alte cuvinte noi nu-L trădăm cu vorba, ci cu inima. Cine dintre creştini ar mai avea curajul să zică precum Petru în curtea marelui preot, să ajungă până acolo  încât să se blesteme că nu-L cunoaşte? Nici unul, nu-i aşa? Dar dacă ar fi să ne uităm în inimile noastre, cât teritoriu din ele ocupă Isus? În câte inimi mai există ură, mânii, dorinţe de răzbunare, închinări străine? Când e vorba de inimile noastre Isus nu vorbeşte de proporţionalitate ci de totalitate. Hristos nu-şi împarte spaţiul locativ al vieţii noastre cu diavolul, El nu poate trăi în vecinătate cu părintele păcatului. De aceea ne şi sfătuieşte să nu-i închiriem nici măcar o părticică din noi. În urma diavolului întotdeuna rămâne mizerie, iar interiorul vandalizat.

Petru a ales de partea lui Isus iar lacrimile lui au fost cele mai bune cuvinte care le putea rosti inima lui atunci, ele au fost ape ale vindecării şi bucuriei[1]. Au fost nişte lacrimi amare într-adevăr, dar de atunci viaţa lui a început să prindă gust, gustul lui Isus. Ce gust are viaţa ta?