Aceeași veche dar nouă provocare

La prima vedere am putea spune că problemele se țin lanț de poporul campat la Refidim. Mai întâi criza apei și revolta care era cât pe ce să ia proporții neașteptate, iar acum o luptă care îi surprinde cu totul nepregătiți și necalificați.

Care e motivul pentru care Dumnezeu îngăduie și acest necaz asupra lor? Și care să fie lecția care trebuia să fie învățată?

Așa cum ne-am obișnuit deja în cartea Exodul, Dumnezeu nu acționează și nu permite nimic fără motiv. Desigur nu întotdeauna reușim să deslușim motivația divină atunci când intereferează cu noi dar ar trebui ca întotdeauna să-I acordăm șansa de a-Și dovedi omnișciența și omnipotența.

La Refidim și până acolo, poporul a văzut că apa, pâinea și carnea vin de la Domnul. Dar, înainte de a porni mai departe la drum poporul mai trebuia să învețe o lecție, aceea că și biruința asupra dușmanilor vine tot de la Domnul.

Lucto ergo sum!

Amaleciții au fost prima națiune care a declarat război lui Israel, drept consecință, amaleciții au fost prima națiune căreia Dumnezeu i-a declarat război permanent. Amaleciții erau o națiune păgână și războinică. Erau semi-nomazi și locuiau prin ținuturile deșertice din sudul Palestinei. Motivul atacului nu-l putem ști cu exactitate, însă e foarte probabil că fie au dorit o jefuire a caravanei, fie că se temeau să nu piardă controlul asupra oazelor și rutelor pentru caravane asigurându-se astfel că nimeni nu va ocupa acel teritoriu strategic pe care se credeau stăpâni.

Deuteronomul 25, 17.18 ne descrie tactica lor de atac: „Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum şi, fără nicio teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri”.

Așadar practicau o luptă de gherilă, lovindu-i pe israeliți cu putere în punctele lor slabe prin atacuri scurte, din ascunzători. Caravana era atacă chiar din mers, cei mai vulnerabili fiind cei mai slabi, cei mai de pe urmă. Acest tip de atac producea pe lângă daune materiale sau omenești și panică în rândul caravenei dezoragnizând-o și făcând-o mult mai vulnerabilă.

Credo ergo sum!

Dacă filozofia de viață al amaleciților și sensul existenței lor era lupta, războiul, atacul, Dumnezeu și-a dorit ca poporul Său să aibă ca mod de viață credința, încrederea în El pe deplin.

Șansele ca Israel să câștige această luptă erau nule. Cum puteau face față niște ciobani dotați cu niște toiege împotriva unor războinici calificați înarmați? Ceea ce ar fi trebuit să descopere poporul în timpul luptei era capacitatea divină de a transforma imposibilul în posibil. Dacă la înfrângerea egiptenilor poporul doar a stat și privit minunea, de această dată Dumnezeu le cere să intre în luptă chiar dacă nu sunt calificați și nu dispun de arme specifice.

Un alt motiv pentru care Israel era în dezavantaj era starea de spirit. Versetul 7 se încheie cu întrebarea: „Este Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” iar următorul verset ne spune că „atunci a venit Amalec și a luptat împotriva Israelului…”. Poporul încă nu-și revenise din înfrângerea spirituală pe care singuri și-o cauzaseră și iată-i acum nevoiți să dea piept cu un dușman înverșunat și puternic. Dumnezeu va răspunde întrebării lor obraznice și lipsite de credință atât prin oferirea apei dar și prin biruința amaleciților.

Dar cum poți să mergi într-o bătălie în Numele Domnului dacă nu crezi că Dumnezeu este cu tine? Bătălia îi lasă fără prea multe opțiuni: fie cred în numele Domnului și vor birui, fie vor pieri din cauza necredinței.

Cred că atacul amalecit pe care Dumnezeu l-a permis a fost un fel de terapie de șoc pentru resuscitarea credinței care ar fi trebuit să fie multă vreme vie în sufletele lor .

Apostolul Pavel scria evreilor și este la fel de valabil și în dreptul nostru: „fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei 11,6a). Nu există alt mod mai plăcut prin care să-I „atragi” atenția lui Dumnezeu decât prin credința ta în El. El nu poate fi atras de frumuseți perisabile sau vibrante declarații omenești. El este atras doar de ceea ce este specific divinității Sale, de acele trăsături care se revarsă dinspre Sine spre om. Devenim tot mai plăcuți înaintea lui pe măsură ce ne încredem tot mai mult în El. chiar și atunci când ne rugăm, Dumnezeu nu este impresionat de cuvintele frumoase și corect potrivite ci de credința inimii celui care se roagă. Nu vorbele noastre transmit mesajul înspre El ci credința sau lipsa ei: „Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11, 6b).

Îți doresc ca azi și în fiecare zi să-I fii plăcut!

 

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

4 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

10 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *