Alege să crezi!

1. Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.
2. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie.
3. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. (Evrei 11)

A vorbi despre credinţă ca şi dimensiune existenţială poţi fi un catalogat de marea adunătură ne-credincioasă ca fiind un limitat, îngust sau cu neuroni puţini. „Credinţa este pentru cei care nu gândesc” este refrenul preferat al ateilor, al agnosticilor şi al celor care se cred minţi luminate. Să fie oare chiar aşa? Haidem să cercetăm!

Cei care susţin că lipsa credinţei este trăsătura celor ce gândesc se bazează în esenţă pe cele cinci simţuri sau lumea fizică: ceea ce văd, ceea ce pipăi, ceea ce aud, ceea ce gust, ceea ce miros. Asta înseamnă că suma celor cinci simţuri ar trebuie să-mi ofere ca rezultat adevărul. Dar pot fi oare prezente, sau este nevoie să fie prezente în toate cercetările, toate aceste simţuri? Răspunsul este categoric, nu! Te poţi convinge de anumite realităţi obiective fără a fi nevoie de toate cele cinci simţuri. Alteori este nevoie ca să fie implicate aceste simţuri pentru a ajunge la o concluzie adevărată.

Să luăm un exemplu. Pornim de la afirmaţia cuiva că există triburile Surma şi Mursi! Pentru a da verdictul de „Adevărat”, conform poziţiei raţionaliştilor trebuie să te duci acolo unde sunt aceste triburi şi să vezi cu ochii tăi, să-i atingi, să-i auzi, să guşti din ceea ce consumă ei şi să le simţi mirosul. După aceste demersuri poţi emite verdictul de „adevărat”.

Însă lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. De ce? Fiindcă până să mergi la ei ai nevoie de informare, de cercetare a unor documente care ar putea atesta existenţa tribului şi localizarea lui. Ori a lua aceste informaţii ca bune, ghiceşte de ce ai nevoie? Exact, credinţă! Trebuie nepărat să ai credinţă că cele scrise în rapoartele despre aceste triburi sunt adevărate, trebuie să crezi că cei care au scris aceste documente au fost acolo, trebuie sa crezi că pentru a ajunge la aceste triburi este nevoie să mergi în Estul Africii şi nu în Nord sau pe Amazon. Apoi, după ce tu însuţi ai fost şi ai văzut, ai rezolvat problema doar pentru tine, ceilalţi din tagma ta au nevoie şi ei de aceeaşi experienţă pentru a se convinge de adevăr. Sau, cealaltă variantă, să creadă că triburile există pe baza cuvântului tău şi pe baza dovezilor tale, fără a pune semnul de îndoială cu privire la autenticitatea şi originea dovezilor.

Concluzie: Lipsa credinţei, în orice domeniu, este o variantă mult prea costisitoare pentru a fi urmată. E adevărat că în cercetare, credinţa are alte nume precum: teorii, ipoteze, axiome, etc. Altfel spus, „aceeaşi Mărie cu altă pălărie!” În altă ordine de idei, credinţa este respinsă de către raţionalişti şi nu numai, doar în contextul spiritual, în rest nu putem vorbi de respingere. Cercetarea ştiinţifică însăşi este bazată pe încrederea că cei dinaintea mea au avut dreptate şi au ajuns la rezultate corecte. Această încredere mă face să avansez cercetarea în loc de a o lua din nou cu geneza.

A afirma că „nu cred în nimic”, este o dovadă că cineva are avarii la panoul neuronal. Existenţa însăşi este o sumă de credinţe: credem că medicii care ne operează ştiu ceea fac, credem că piloţii care pilotează avionul în care sunt capabili să ne poarte prin aer în siguranţă şi că vor ateriza fără probleme, credem că cel sau cea cu care ne căsătorim nu ne va înşela după nuntă cu altcineva, credem că medicamentul care-l luăm este pentru durerea de cap ce o avem şi nu pentru reumatism, etc.

Cei mai mulţi cred în orice înafară de Dumnezeu şi de realităţile spirituale. Dar faptul că cei mai mulţi nu cred în aceste dimensiuni, nu înseamnă că nu există.

De ce foarte mulţi nu cred? Din lipsă de spaţiu voi da doar un singur răspuns: cei mai mulţi oameni resping credinţa în Dumnezeu şi realităţile spirituale fiindcă acestea te responsabilizează moral. Cei care resping credinţa creştină o fac în favoarea hedonismului, a plăcerii perisabile care se limitează la bea, mănâncă, fă sex şi distrează-te fără restricţii. Sau aşa cum scria C.S. Lewis: „Suntem nişte creaturi cu inima împărţită, care aleargă după băutură, sex şi tot felul de ambiţii când, de fapt, ne este oferită bucuria infinită. Suntem la fel ca un copil neştiutor care vrea să se joace mai departe în mahala, făcând plăcinte din noroi, doarece nu-şi poate imagina ce înseamnă oferta de a petrece o vacanţă la mare. Ne mulţumim cu mult prea puţin.„

Credinţa însă este cea mai înaltă provocare pe care Dumnezeu o lansează omului. Credinţa este provocare oamenilor care gândesc înalt, pentru cei care vor să fie cu adevărat destupaţi la minte. Credinţa este realizarea faptului că viaţa este mai mult decât lucrurile care se văd, care se aud, care se simt, care se gustă şi se miros. Credinţa este acceptarea unei dimesiuni de care nu suntem demni dar în care suntem invitaţi. Credinţa înseamnă să vrei mai mult, nu cantitativ ci calitativ.

Credinţa este testul de încredere fie într-o fiinţă Atotputernică ce controlează tot universul cu iubire şi spre binele etern al fiinţei create, fie în nişte fiinţe finite, contrastante şi egoiste cum nu urmăresc altceva decât binele propriu cu orice chip.

Credinţa ne conştietizează că realităţile spirituale sunt mai importante decât realităţile prezente ale lumii fizice. Prin credinţă acceptăm existenţa unei lumi cu totul diferită, sublimă, lipsită de orice fel de rău; o lume în care ţi-ai dori să trăieşti.

„Credinţa„, spunea Augustin, „este încrederea în ceea ce nu vedem, iar răsplata pentru această încredere este să vedem ceea ce am crezut„.

Credinţa creştină este înrădăcinată în actul creator al lui Dumnezeu, în conceptul că lumea în care trăim nu-şi găseşte sensul deplin în realităţile vizibile ci în acelea invizibile (deocamdată). Credinţa creştină dă sens şi motivaţie unei trăiri înalte pe acest pământ şi perspectiva unei trăiri la superlativ în lumea de dincolo de vedere. Dacă Dumnezeu nu există atunci totul este permis, spunea Dostoievski, şi încă mai are dreptate.

Credinţa creştină nu este o obligaţie ci o alegere, cei care doresc o existenţă de moluscă vor alege repingerea credinţei, dar cei ce vor mai mult de la viaţă decât supravieţuirea, vor alege dimensiunea credinţei. Prin credinţă viaţa supranaturală este văzută ca printr-un telescop. Faptul că nu vezi constelaţia Paradisului cu ochiul liber nu este vina lui Dumnezeu atâta vreme cât ţi-a pus un telescop la îndemână. Credinţa este pentru cei care vor cu adevărat să fie învingători. Alege să crezi!