Amintește-ți să fii sfânt!


„Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.” (Exod 13,2).

Un autor creștin din secolul trecut scria următoarele cuvinte: ,,… Nu avem a ne teme de nimic altceva pentru viitor, decât de a uita cumva drumul pe care ne-a condus Domnul Dumnezeu până în clipa de faţă, cum şi lecţia pe care El doreşte ca noi s-o învăţăm, ca biserică, din trecutul istoriei noastre.” (E.G. White – L.S.-196).

O rețetă sigură pentru eșec este ignorarea lecțiilor și experiențelor trecutului. Eșecurile trecutului sunt modalități evidente cu privire la ce să nu încerci în prezent. Gloria trecutului reprezintă un model și un remember despre lucrurile care trebuie să le încerci și să le inserezi la viața prezentă pentru a avea un viitor de succes.  Cele mai multe căderi ale prezentului sunt cauzate de nesocotirea istoriei.

Ca antidot împotriva eșecului, Dumnezeu a creat pentru poporul Său atât momente și evenimente care erau celebrate în fiecare an, cât și obiecte sau monumente de aducere aminte care erau ridicate de generațiile prezentului pentru generațiile viitorului.

Ca să nu uite de unde au plecat, cine au fost și cum a intervenit Dumnezeu în viața lor, poporului Israel i-a fost poruncită sărbătoarea Paștelui. Paștele urma să fie o sărbătoare care să le reamintească permanet de eliberarea lor din robia Egiptului și de liberatatea pe care Dumnezeu le-a pus-o la dispoziție. Paștele trebuia să fie un testament al memoriei care să le transmită un mesaj perpetuu: eliberarea a fost o intervenție divină în viața lor de aceea păstrarea liberatății este direct proporțională cu relaționarea în ascultare cu Eliberatorul. Fără Dumnezeu nu există nici eliberare și nici liberatate.

Un alt memento al eliberării din robia egipteană a fost și dedicarea întâiului născut de parte bărbătească atât al oamenilor cât și a animalelor, lui Dumnezeu.

Cerința această conține atât un mesaj cât și un simbol. Mesajul este că în toate, întâietatea o are Dumnezeu în timp ce simbolul ne trimite la jertfa Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, „Cel dintâi născut din toată zidirea”.

Cerința divină de a pune deoparte pe orice întâi născut nu este una de privare a familiei de cel mai dorit rod al unirii ci mai degrabă de întregirea bucuriei atunci când primul rod va fi sosit. Primul născut este mai întâi al lui Dumnezeu, trecut pe numele Lui dar rămâne familiei în care s-a născut ca și amintire permanentă că Dumnezeu îi deține pe toți. Întâiul născut dintre fiii lui Israel nu era închinat pentru moarte cum făceau păgânii ci era dedicat, pus deoparte pentru viață primind dreptul de a beneficia de privilegiile de care se bucură un fiu de Suveran. Mai mult de atât, prin oferirea întâilor născuți lui Dumnezeu, familia devenea și mai evident legată de sorgintea divină.

Israel este fiul întâi născut al lui Dumnezeu care își dă toți fii întăi născuți lui Dumnezeu pentru că și Dumnezeu Își va da pe singurul Său Fiu  ca răscumpărare pentru toți fiii și toate fiicele oamenilor care vor  fi întâi-născuții din Biserica Lui, prin unirea cu Hristos.

Acest cerc mântuitor arată că oricât I-am da lui Dumnezeu, tot prea puțin îi putem oferi în comparație cu cât ne oferă El. De aceea oferirea dreptului de întâietate a lui Dumnezeu în și peste viața noastră, departe de a fi o plată care să I-o dăm înapoi, este un răspuns umil la o dragoste imensă, eternă.

În Noul Testament, credincioșii sunt considerați întâi-născuți în virtutea unirii lor cu Hristos. Biserica celor întâi-născuți este cea pusă deoparte pentru Dumnezeu (Evrei 12,23). Numele pe care autorii Noului Testament  îl dau de multe ori creștinilor este acela de sfinți (Rom. 1,7; 1Cor. 1,2; Effes. 1,1), cuvânt care în limba greacă înseamnă efectiv „cei puși deoparte”.

Astfel, creștinii autentici se află într-o relație specială cu Creatorul lor, o relație ce indică apartenența și noua descendență.

Dumnezeu ne vrea separați de lumesc și neîntinați de păcat nu pentru a ne diminua fericirea ci tocmai pentru a ne conecta cu fericirea  absolută care este posibilă doar în condițiile recunoașterii și păstrării paternității divine.

În condiția degradării umane actuale, a egolarhiei seculare, cerința lui Dumnezeu de a ne deține ar putea suna a egoism absolut, însă intențiile lui Dumnezeu cu privire la noi nu trebuie interpretate prin prisma depravării în care ne-am afundat. Ele trebuie privite doar prin prisma dragostei absolute și necondiționate pe care Dumnezeu a dovedit-o în mod special la Cruce.  Mai mult, jertfa mântuitoare a lui Hristos deși îi dă drept legal să ne dețină, Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să trecem pe Numele Lui. Viața sau moartea eternă depinde de decizia noastră față de oferta lui Dumnezeu.

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29,11).

Astfel trăirea unei vieți sfinte este o declarație de iubire continuuă pe care o facem lui Dumnezeu conștienți fiind cine am fost și cine am devenit datorită dragostei Salesalvatoare. Și azi amintește-ți să fii sfânt!

 

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *