Ancora sufletului

17. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ;
18. pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte,
19. pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului (Evrei 6).

Pe mările învolburate ale vieţii sunt doar două categorii de corăbierii care se diferenţiază (printre alte aspecte) prin prezenţa sau lipsa ancorei. O categorie a plecat din portul vieţii încărcaţi cu mult entuziasm, vigoare tinerească, mari aşteptari, un spirit de aventură pe măsură, câteva noţiuni de navigat, considerând că mai prind din mers unele manevre. Au plecat nerăbdători să cucerească teritorii existenţiale ce nu au mai fost cucerite şi în graba sau neatenţia lor au plecat din port fără ancoră. Unii au obsevat asta când nu erau prea departe de ţărm dar au fost liniştiţi de alţii, care nici ei nu aveau, cu argumentul: „călătoria vieţii este scurtă de aceea trebuie să călătoreşti în viteză dacă vrei să vezi cât mai multe, aşa că cine mai are timp să se oprească prin porturi”.

O câtă nemintoşie la bieţii corăbieri! Au lipsit sau au chiulit la lecţia care îi învăţa că viaţa nu este o corabie mereu cu „pânzele sus”, că pe mările şi oceanele vieţii sunt şi furtuni năpraznice. În viaţă avem nevoie de porturi ale refacerii după necazurile care ne-au lovit, după vânturile şi valurile care au deteriorat ambarcaţiunea. Iar pentru a te opri ai nevoie de ancoră. Ancora fixează corabia, o stabilizează chiar în mijocul furtunii. Nu putem controla valul dar putem face ceva cu corabia, sau aşa cum scria un prieten: „Atunci când vaporul tău naufragiază nu se pune întrebarea cum scapi de apă, ci cum vei rezista în apă”. Lipsa ancorei te face să pluteşti în derivă pentru că nu ai un punct fix într-un ocean în permanentă mişcare.

Lumea în care trăim nu ne oferă ancore ci mai degrabă catarge cu pânze, pentru a fi într-o continuă mişcare spre… nonsens. Iar dacă e să vorbim de existenţa unor ancore lumeşti ele sunt nişte decepţii existenţiale. Unii văd în bogăţie o ancoră, alţii în diplome şi prestigiu iar alţii în alte lucruri perisabile. Cei care pleacă la drum fără ancoră sau cu ancoră de săpun, îi paşte pericolul naufragiului veşnic şi e păcat.

Atunci când citim Evrei nu trebuie să uităm cui se adresează apostolul Pavel în scrisoare şi care este scopul celor scrise. Destinatarii epistolei sunt un grup de creştini care au avut parte de o experienţă extraordinară acceptându-L pe Isus ca Mântuitor, dar care au întâmpinat şi vremuri dificile în călătoria lor spre veşnicie. Aceste vremuri grele i-au făcut pe unii să oscileze. Se vor ţine ei şi pe mai departe de credinţa care au primit-o sau vor renunţa şi se vor întoarce la căile şi stilul de viaţă a lumii de atunci? Vor cădea precum generaţia scoasă de Moise din Egipt sau vor urma exemplul lui Avraam de încredere în promisiunile lui Dumnezeu în ciuda aparenţelor de neîmplinire a lor şi în ciuda ispitelor şi încercărilor cu care se confruntau zi de zi? (G. Knight, Exploring Hebrews).

Ilustraţia pe care Pavel o ia din lumea maritimă este sugestivă şi arată că unii membrii ai bisericii sunt precum o ambarcaţiune în derivă. Ei navighează fără un scop bine definit în viaţă, dezastrul fiind inevitabil. De aceea Pavel spune apăsat în versetul 19 că speranţa în făgăduinţele lui Dumnezeu sunt ca o ancoră a sufletului, tare şi de neclintit. Creştinii au primit făgăduinţele din partea lui Dumnezeu care nu poate să mintă şi care prin viaţa multor oameni de credinţă a dovedit că ceea ce spune se împlineşte.

Speranţa creştină nu este o dorinţă care aşteaptă să se împlinească. Atunci când noi spunem: „Sper să plec în concediu în Hawai vara viitoare” exprimăm o dorinţă. Deşi dorinţa este reală, împlinirea ei nu este sigură. Dar atunci când se vorbeşte despre promisiunile lui Dumnezeu, scriitorii Scripturii se referă la cu totul altceva. Atunci când se vorbeşte despre ceruri noi şi Pământ nou, despre învierea celor sfinţi, despre a doua venire a lui Isus, scriitorii Noului Testament nu au în minte dorinţe pioase ci realităţi definite. Speranţa creştină este certă, ea este forţa stabilizatoare a vieţii creştine, este ancora sufletului. Cine are această ancoră nu va pluti in derivă. (G. Knight, idem).

Oamenii din zilele noastre au nevoie mai mult ca niciodată de o asemenea ancoră a sufletului, de o stabilitate în toate domeniile, dar mai ales spiritual. Creştinii nu trebuie să-şi trăiască viaţă în derivă, ei au o ancoră în speranţă. După fiecare furtună îi aşteaptă un cer senin sau aşa cum spunea A. Minquass:„Sufletul nu ar avea parte de curcubeu dacă ochii nu ar avea parte de lacrimi”. Nici furtuna şi nici lacrimile nu sunt veşnice ci Soarele şi bucuria. În Ţara promisă nu vor fi nici lacrimi, nici dureri, nici furtuni ci un veşnic senin iar apele vor fi limpezi şi liniştite. Tu ai ancoră la „corabia” ta?