Cadou de exod

Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.

Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni. (Exod 12,35.36)

Wow. Incredibil! Sclavii devin stăpâni iar stăpânii ajung ca și niște sclavi. Pentru nimic în lume nu și-ar fi putut  imagina egiptenii că vor fi atât de „binevoitori” astfel încât să-și deschidă seifurile și să le pună la dispoziția celor pe care până nu demult îi considerau oameni de mâna a treia.

De ce atâta dispoziție?

Pe deoparte, era un efect al panicii împletit cu durere. Deja își pierduseră cea mai mare avere, primul născut, ceea ce i-au determinat să-i zorească pe evrei să iasă cât mai repede pentru ca viața lor și a copiilor rămași în viață să fie cruțată. De aceea pe egipteni nu i-au interesat atât de mult cât vor da robilor de ieri ci cu cine vor rămâne pentru azi și mâine. Conștienți, probabil, că viitorul lor nu stă în posesiuni ci în urmași, au avut de ales fie își golesc visteria copiilor lui Israel, fie li se vor goli casele de fii.

Pe de altă parte darurile pe care le-au cerut de la egipteni erau un drept al lor din două motive: în primul rând era plata pe care nu au primit-o în anii de robie. Erau bogății obținute prin stoarcerea lor ca robi. Dumnezeu nu-și lasă fiii în pagubă, răsplata răbdării și credinței este nespus de mare în comparație cu valea încercărilor prin care uneori El îitrece.

În al doilea rând, punând problema din perspectiva războiului spiritual dat între Dumnezeu și dumnezeii Egiptului, prada de război era un beneficiu al învingătorilor. Când un popor era cucerit, țara nu mai era a lor ci a cuceritorilor cu tot ce era în ea. Deși evreii nu au ridicat un deget împotriva egiptenilor, Dumnezeu a fost acela care le-a oferit biruința și prada de război. Astfel evreii ies din Egipt ca o armată de învingători cu toate că probabil nici nu știau cum să mânuiască o armă. Dumnezeu pune la pământ o mega-putere politică și militară, fără ca părțile militante să se folosescă de armele firești.

Umilința armatei egiptene consta în faptul că puterea și strategia militară nu le-a folosit la nimic în lupta cu Dumnezeu. Ca o ironie, în timpul luptelor, Dumnezeu trimite într-o ocazie niște vietăți fragile, lăcustele care ar fi îngenuncheat orice general încercat.

Frumusețea pasajul este dat însă de faptul că ceea ce se întâmpla în acea zi era împlinirea unei promisiuni făcute mai  de demult părintelui lor Avraam: „Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de-acolo cu mari bogăţii” (Geneza 15,13.14).

Nu știu câți s-au gândit la această promisiune în ziua ieșirii, dar ar fi trebuit să fi meditat la aceasta imediat după ce lucrurile s-au mai liniștit. Dumnezeu și-a ținut promisiunea pe care o făcuse unui prieten credincios.  Robia de 430 de ani a fost un drum lung dar care s-a finalizat cu o eliberare spectaculoasă ce a făcut istorie. Umilințele și sărăcia în care au trăit au fost compensate cu bogațiile cu care au ieșit din Egipt. Peste noapte robii ajung liberi și săracii bogați. Istoria pregătea o nouă filă și aștepta o cronică ce să fie guvernată de mulțumire și recunoștință fiindcă Dumnezeu a dat poporului ce acesta nu sperase: libertate și bogație. Însă, din păcate, Dumnezeu va primi înapoi ceea ce El nu merita: răzvrătire și lipsă de recunoștință.

În mod similar, creștinii care au primit prin jertfa lui Isus eliberarea din păcat, sunt chemați de Dumnezeu la o viață care să fie trăită sub apanajul recunoștinței și ascultării de El. Vom fi liberi atâta vreme cât vom înțelege că liberartea se definește nu în sfera lui „ a face ceea ce îmi place” ci „a face ceea ce e bine și trebuie”. Vom fi cu adevărat bogați doar în perimetrul coabitării cu Hristos. Orice depărtare de El, înseamnă risipire ireversibilă. Îmbogățirea va fi un proces continuu doar prin slujire dăruitoare.

Prin viața creștină Hristos vrea să ne învețe că bogăția adevărată nu este aceea pe care putem pune mâna ci aceea pe care o vede credința. Averea autentică nu este ceea ce vom pierde într-o zi ci aceea ce ne va rămâne veșnic spre păstrare. De aceea pe acest pământ Hristos vrea să înțelegem corect raportarea la lucruri: ele nu ne aparțin ci ne sunt date pentru administrare. Bucuria trăirii nu ar trebui să fie dată de cantitatea bunurilor ci de onoarea administrării lor. Multul sau puținul nu ar trebui să-mi afecteze existența atâta timp cât am înțeles că împlinirea constă în a fi în slujba Regelui.

În prag de advent, creștinii  riscă să fie lăsați pe pământ deoarece s-au lăsat jefuiți de adevărata comoară, caracterul, în timp ce alergau nebunește după  un materialism găunos care poartă sigiliul efemerului. În final păcatul de neiertat al celor ce nu vor vedea cerul va fi goana continuă după vânt, această alergare în direcția greșită, pe contrasens deși le-a fost dată o direcție mântuitoare.

 

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

4 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

10 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *