Cale întoarsă
Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu, Sfantul lui Israel: „In liniste si odihna va fi mantuirea voastra, in seninatate si incredere va fi taria voastra.” Dar n-ati voit! (Isa.30:15)
Refidimul ar fi trebuit să fie un loc al liniștii și odihnei după cum și numele îl sugerează. În schimb a devenit un loc în care liniștea de care ar fi trebuit să aibă parte s-a risipit din cauza nerăbdării dar mai ales a necredinței.
Dar cum putea Refidimul să fie o oază de odihnă dacă nu exista nici măcar un firicel de apă? Noi credem ca și ei că tihna este lipsa problemelor însă prin istoria lui Israel învățăm că adevărata tihnă este prezența lui Dumnezeu în viața noastră în ciuda problemelor. Descoperim că nu lipsa necazurilor ne face fericiți ci prezența lui Dumnezeu în viața noastră așa turbulentă cum este ea. Pentru că vedem adesea că nefericirea este prezentă în viețile noastre în ciuda absenței necazurilor trebuie să învățăm să ne încredem în Acela care aduce furtuna la tăcere.
Este important de remarcat și faptul că Refidimul a suferit o transformare dramatică: din locul liniștii a devenit locul ispitirii și revoltei (Masa și Meriba) și asta doar din cauza că poporul a refuzat seninătatea și încrederea în Dumnezeu.
La Refidim Dumnezeu îi aștepta în liniște și odihnă pentru a le servi porții de revelație sfântă dar ei au ratat ținta divină alegând să hoinărească pe mai departe pe drumuri care nu duc nicăieri.
Păcatul evreilor exodului este același cu al tuturor oamenilor de peste toate veacurile iar apostolul Pavel îl definește exact în Romani 3,23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Cuvântul ilustrat de Pavel prin păcat în acest text este hamartia din verbul hamartano care înseamnă „a rata ținta”. Verbul era folosit în greaca veche cu referire la un lăncier care rata ținta atunci când aruca sulița, ajungând mai apoi să fie folosit și cu sens etic însemnând anu se ridica la înălțimea un standard sau a nu atinge standardul.
Astfel, când vorbim în sens etic sau teologic, păcatul este „eșecul de a nu fi ceea ce trebuie să fim și ceea ce am putea fi”[1]
În general există o concepție greșită obișnuită despre păcat, aceea că păcatul este ceea ce facem noi, când, de fapt la bază păcatul este ceea ce nu facem. Și care este acel lucru pe care nu-l facem? Nu ne ridicăm la standardul de sfințenie al lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt, perfect, absolut pur; așadar păcatul noastru este faptul că nu ridicăm la acel standard. Am putea spune că toate păcatele pe care le facem sunt rezultatul a ceea ce nu facem. Și pentru că nu facem ratăm ceea ce face ca viața să fie trăită din plin, ratăm slava lui Dumnezeu.[2]
Pentru o trăire intensă autentică este nevoie de o cale întoarsă, să părăsim Masa și Meriba și să revenim la Refidim. Este nevoie de reînvățarea credinței în ciuda obstacolelor de care ne lovim la Refidim. Nu există un loc mai sigur decât acela pe care Dumnezeu l-a destinat pentru tine.
E posibil să te întrebi cum îți poți găsi liniștea într-o familie în care cearta este la ea acasă, într-un loc de muncă unde invectiva și batjocora sunt savurate ca pâinea caldă, într-o biserică unde Duhul Sfânt încă stă pe la uși și ferestre și nu intră pentru că nu este chemat așa cum se cuvine. Răspunsul meu este că asemnea întrebări sunt greșite deoarece Refidimul meu nu depinde de circumstanțele de acolo ci de Dumnezeu care este acolo. Refidimul nu se moștenește ci se construiește de către oamenii care făuresc pacea și liniștea în ciuda protestatarilor de la la Masa și Meriba.
Refuzăm adesea Refidimul pentru că este locul unde suntem nevoiți să tăcem, să ne punem existența pe silențios, să ne aducem pretențiile și științele zgomotoase la tăcere. Contaminați de instant, vacarm și goană am renunțat la oprire și ne-am condamnat la neliniște, la nemântuire. Am uitat că liniștea este o formă de închinare, o condiție a revelației, o stare mântuitoare. Păcătuim prin nefacere tocmai pentru că avem prea multe altele de făcut. De aceea avem nevoie de Refidim, să ne regăsim mântuirea și pe Dumnezeul care o dă. Refidimul nu este locul lipsurilor ci al abundeței în așteptare și avem datoria morală să-l lăsăm copiilor noștri ca moștenire în locul Masei și Meribei.