Cât de mult te poți apropia de pomul interzis fără a-i mânca roadele?


De o foarte bună bucată de vreme, chiar mai înainte de era mea, s-a lansat în lumea noastră o filosofie pe baza căreia viața la superlativ înseamnă surplus de adrenalină și minus de credință, o inconștiență ridicată și ascultare scăzută.

Avem o mulțime de indivizi care se laudă că au prins câinele de urechi și n-au fost mușcați, care s-au uitat în vizuina basilicului și n-au fost uciși de privirea acestuia.  Mulți care pretind că, deși au  pus întrebarea greșită vieții („De ce, nu?”) au găsit  răspunsul corect. Seducătoarele lor aventuri pe tărâmul interzis pot ispiti pe cei cu sângele mai „cald” să încerce gustul lucifericului „altfel”, acel  „altfel” care înseamnă de fapt „diferit de El”, de Dumnezeu.

Adevărul, gol-goluț este că toți cutezătorii care s-au aventurat pe teritoriul lui „Să nu!” și nu au pățit nimic, au pierdut deja bătălia deoarece Dumnezeu numește vitejia doar în termenii ascultării. Atunci când „prinzi câinele de urechi” și nu ești mușcat nu este o faptă de eroism ci o capcană deoarce mirajul neascultării (atât de legile firii cât și de cele divine) este familiarizarea cu pericolul, o prietenie utopică dezastruoasă. Mușcătura este doar o chestiune de timp.

Pentru a găsi un răspuns la întrebarea de din titlul cel mai bine ar fi să-i întrebăm pe Adam și Eva, dar cred că știți deja răspunsul lor.
Ispita pomului interzis nu a constant în gustul fructului ci efectele consumării acestuia. Lucifericul șarpe nu le-a spus că rodul pomului are un gust diferit decât toate celelalte ci că are proprietăți diferite, existențiale, că le va schimba existența.

Ispita, pentru a i se da curs, trebuie să vină cu o ofertă care să atragă atenția celor cinci simțuri promițându-le efecte ne mai simțite , captând astfel interesul inimii și minții. Deși păcatul promite transformări existențiale, în realitate el oferă transfigurări existențiale.

Ispita păcatului încearcă să ne convingă de faptul că nu este nici un pericol dincolo de limitele trasate, că  acolo unde Dumnezeu a scris „pericol de moarte” este de fapt „viață la maxim”.

Păcatul nu își arată întotdeauna fața violentă însă păcatul înseamnă întotdeauna violență asupra chipului și asemănării cu Dumnezeu.

Întrebările de genul „Cât de subțire poate să fie gheața și totuși să te țină să nu cazi în apele înghețate?” sau „Cât demult te poți apropia de muchia prăpastiei și totuși să nu cazi în abis?” nu au de-a face cu provocarea curajului ci cu periclitarea vieții. Căderea nu este o chestiune de probabilitate ci de timp. Toți cad chiar dacă nu toți vor muri.

Uneori căderea în apele înghețate pot aduce o trezire permanentă dar cu costul degerăturilor, alteori căderea în prăpastie pot aduce viața la verticalitatea și altitudinea divină dar cu prețul unei vieți petrecute în cărucior. De aceea, mă întreb: trebuie plătit acest  preț?

Odă bucuriei (II)

Bucuria nu este o opțiune atașată vieții ci componentă vitală, mai mult, bucuria este o poruncă divină: „Bucurați-vă întotdeauna! (1Tes.5:16). Astfel că a refuza să te bucuri sau a încerca să-ți fabrici o bucurie artificială înseamnă…

8 luni

Odă bucuriei

Spre o filozofie și teologie a bucuriei Bucuria este fundamentală pentru existența și bunăstarea noastră ca și oameni. Și pentru că este o valoare capitală a umanității nu este de mirare că hoții și călăii…

8 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *