Cer înnorat și ploaie de prepelițe

„Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor.

Au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi au zis: „Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustiu?” (Ps. 78,18.19)

Sunt uimitor de îngrozitoare amintirile noastre selective dintr-un trecut odios care sunt evocate în prezent ca ocazii de mari împliniri. Este ciudat cum nesocotim intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu în viața noastră și vociferăm acid că ne ignoră propriile propuneri de intervenții supranaturale. Între cerințele noastre și oferta lui Dumnezeu în materie de minuni este o distanță imposibil de măsurat. În infinitatea și preștiința Sa, Dumnezeu aduce minunea ca o încoronare a credinței în rândul celor credincioși dar și ca argument pentru a crede în cazul căutătorului neinițiat dar  sincer după adevăr.

Spoitul credincios limitat reclamă minunea ca un mijloc de răsfăț divin. Și pentru că lacrimile de crocodil nu-L impresionează pe Dumnezeu,  acești creștini de duzină se înjosesc ispitidu-L prin vociferări pesonale și publice de genul „Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustiu?”  Interesant de observat este că nu îndoiala cu privire la atotputernicia lui Dumnezeu este centrul de greutate a „ispitirii” ci suveranitatea Sa. Exact în acest mod l-a abordat și divolul pe Domnul Isus în pustie începând chiar cu prima ispită.

Pentru că suntem limitați, nouă ne lispsesc date cu privire la imaginea de ansamblu a situațiilor prin care trecem, detalii legate de motivațiile divine și noțiuni de sincronizare holistică.

Atunci când cerem o minune, nu este ceva greșit însă trebuie să ne asigurăm că nu este o pretenție egoistă sau un moft derizoriu. De asemenea trebuie să pricepem că un miracol este o intervenție supranaturală care interferează, modifică sau chiar anulează legile fizice din mediul meu și poate nu numai (vezi cazul Ezechia din 2Împ 20,9-11).  Așadar minunea trebuie să merite „efortul” divin și „supliciul” fizicii. Prea adesea cei care pichetează sediul divin cu pretenții  de intervenții supranaturale fac parte din acel tip de „neam viclean si preacurvar ” care cere un semn dar care nu va primi  „alt semn decat semnul prorocului Iona”(Mat. 16,4). Ei nu au nevoie de minuni pentru a fi motivați în vederea unei pocăințe profunde pentru că ei nici nu știu ce e aia pocăință. Ei cer minunea fie ca distracție religioasă, fie ca oblojală peste rănile provocate prin nesupunere sau neascultare față de legile divine.

Pentru că națiunea teocratică a lui Israel era încă în scutece, cu mintea înceată la învățare, Dumnezeu în îndurarea Sa le dă înainte de culcare carnea solicitată:

„…Între cele două seri aveţi să mâncaţi carne, şi dimineaţa vă veţi sătura de pâine; şi veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tăbăra…” (Exod 16, 12b.13a)

…va urma!

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *