Credința nu crește în eprubetă!

Poporul Israel s-a mai confruntat o dată cu o armată, cea a Egiptului, care a pornit după ei în pustie să-i aducă înapoi în robie. Atunci Dumnezeu le-a transmis prin Moise următorul mesaj: „Domnul Se va lupta pentru voi, în timp ce voi veți tăcea” (Exod 14,14). Lecția pe care trebuiau s-o învețe era că atâta vreme cât Dumnezeu este conducătorul existenței lor, viața nu le este în pericol. Neparticiparea lor la luptă nu însemna detașare și inactivitate ci implicare pe un alt front. Atacul armatei lui Faraon nu era problema lor, deși ei au făcut-o. Sarcina pe care Dumnezeu le-a dat-o era să-și biruiască frica, limba și necredința. Necredința, frica și limba fac mai multe victime decât un război, lucru dovedit în istoria poporului Israel. O generație întreagă a pierit în pustie fără să vadă Canaanul din cauză că nu s-au încrezut în Dumnezeu; iar necredința aduce ca rod vorbirea fără rost și pshihoze nejustificate. Omul care nu mai crede, nu mai speră, iar omul care își pierde speranța se sinucide pshihic și spiritual, devenind o povară pe alții și pentru el însuși.

În bătălia de la Refidim Dumnezeu alege să-și arunce poporul în luptă ca să ofere, cred eu, câteva lecții:

1. Pentru Amalec și noi.  În Deuteronomul 25, 18 ni se spune că Amalec, deși era o armată încercată și puternică alege să se lupte cu un popor fără pregătire militară și  într-un mod laș atacă mai întâi pe cei mai slabi, care abia se mai țineau de convoi. Această năvălire este o ofensă la adresa lui Dumnezeu pentru cel puțin două motive: (a) pentru că a lovit în cei slabi și (b) pentru că atacând poporul Domnului au minimalizat puterea Domnului poporului. Astfel, prin victoria obținută de către Israel, Dumnezeu a dorit să le transmită lecții de viață:

  • Nu de la cei slabi vine puterea ci prezența lui Dumnezeu în tabăra celor slabi înseamnă putere.
  • Niciodată nu te atingi de ce ceea ce-I aparține lui Dumnezeu, fie că e vorba despre oameni, lucruri sau principii
  • Niciodată nu-I declari război lui Dumnezeu decât dacă vrei neapărat să faci parte din tabăra perdanților. Dumnezeu nu poate pierde nici o bătălie iar omul nu poate câștiga nici una, decât dacă alege să fie în aceeași tabără cu El.

2. Pentru Israel și noi. Viața nu este o continuă dădăcire, nu ajungi niciodată mare cu biberonul în gură. Copiii lui Dumnezeu trebuie să urmeze toate stadiile dezvoltării iar printre acestea se află și adversitatea. Credința nu crește și nu se dezvoltă în eprubetă ci în solul experiențelor de viață. Frica nu dispare stând ascuns după ziduri sau în buncăre ci doar atunci când dai piept cu dușmanul care te urmărește. Biruința nu este o chestiune ce ține de puterea ta ci de puterea Lui și se obține întotdeuna prin încredere în El. A fi învingător ține de alegere; la fel este și cu a fi învins. Pentru a vorbi întotdeauna ce e bine trebuie să ai ce spune, și ce altceva e mai frumos de povestit decât biruințele Domnului în și prin viața ta.

Israel trebuia să învețe că lecția credinței se predă zilnic de către Dumnezeu prin diferite circumstanțe ale vieții. Victoria de ieri cu strategiile ei cu tot nu-mi garantează o alta zi la fel. Nici înfrângerea de ieri nu trebuie să mă țină azi în stresul unei iminente căderi.

„Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec” (Exod 17,11).

Motivul pentru care Israel era mai tare atunci când Moise era cu mâna întinsă era toiagul Domnului.  Toiagul era instrumentul prin care se manifesta prezența și puterea lui Dumnezeu în tabăra israeliților.  Dumnezeu este Cel care luptă pentru Israel și El trebuie glorificat. Motivul pentru care Israel era mai slab atunci când toiagul este coborât e ca poporul să vadă că Dumnezeu contribuie la victoria lor mai mult decât scutul și sabia[1].

Aceste gesturi ilustrative de pe deal formează o imagine cât de poate de grăitoare pentru toate timpurile: nu există lupte cu care noi să ne lăudăm dar avem un Dumnezeu care trebuie să fie motivul tuturor laudelor noastre. El ne dă biruința și tot El se apleacă spre noi atunci când suntem răniți sau căzuți.  Prezența Lui continuă în viețile noastre este garanția dar și privilegiul de a fi numărați printre cei care „au biruit prin sângele Mielului” pe cel mai puternic adversar, Satan însuși.

Lupta este câștigată întotdeauna doar prin putere divină și poate fi pierdută prin slăbiciunea umană nepredată. La fel ca și Moise, oricine își mai pierde vlaga dar aceasta nu poate fi considerat păcat decât atunci când alegi să vegetezi în neputință. Dumnezeu are leac pentru mâinile slăbite, pentru buzele ce nu mai laudă, pentru inima de piatră, pentru ochii ce nu mai sunt încântați de curăție, pentru gândurile deșarte;  trebuie doar să îl ceri și-l vei primi.

Dumnezeu nu-și aruncă vitejii în luptele spirituale și nici nu permite să vină peste ei dușmani care să nu poată fi biruiți. Fiecare încercare este îngăduită să vină peste noi numai atunci când Dumnezeu a pregătit și a luat toate măsurile pentru a ieși victorioși. Eșuăm numai atunci când nu (mai) credem și nu ne (mai) încredem în El.

 

 



[1] John D. Currid, Exodul,  p.354

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *