Dacă? sau Când?
Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.” (Exod 13,19)
Cei aproape 300 de ani de robie, au afectat în masă poporul evreu, astfel că îndoiala că vor mai fi vreodată liberi a devenit o certitudine a permanentei robii, până la extincție. Când îndoiala și pesimismul devin sentimentele supreme ale existenței, viața ajunge o luptă mizeră și inutilă, fără nici o miză, fără nici o satisfacție. Cea mai cumplită robie nu este cea în care cineva îți ia proprietățile și te pune să muncești pentru profitul lui, ci atunci când renunți la libertatea de a fi tu însuți, când accepți în mintea ta că ești câinele care te face zilnic înrobitorul tău.
Iosif a fost și continuă să fie omul fascinant. Este copilul de cioban care nu se teme să viseze că va putea ajunge vreodată o căpetenie ce poate scrie istorie. Este omul care odată ajuns sus, nu uită să simtă cu cei de jos. Este avutul care deși gustă porții întregi de mărire, își amintește mereu că nu aceasta este scopul final al vieții. Este călătorul care știe că Egiptul nu este destinația ci doar o stație cu ședere prelungită. Este stăpânul care deși are totul sub picioare se simte sărac atâta vreme cât pâmântul pe care-l bătătorește nu e Canaanul. Este înțeleptul prin excelență care în loc să lase ca moștenire fraților lui proprietăți în Egipt le oferă cu limbă de moarte certitudinea unei moșteniri în care Însuși Dumnezeu le-o va da în Canaan.
Pentru Iosif ajungerea în Canaanul din care el și frații lui au plecat era doar o problemă de timp fiindcă era bazat pe o făgăduință profetică pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam (Geneza 15, 13-16). Gândul că nu va mai vedea Canaanul e posibil să-l fi întristat pe Iosif dar cu siguranță nu i-a strămutat credința și nădejdea. Iosif a crezut că reîntoarcerea în Canaan se va întâmpla cu siguranță iar dorința lui a fost ca la momentul plecării din Egipt osemintele lui să fie purtate înspre Canaan, locul odihnei depline.
Testamentul lui Iosif a transmis cel puțin două lecții demne de luat în considerare chiar de generația noastră.
- Cei chemați să moștenească Țara Domnului nu merită să lase nici măcar o unghie în Egipt. Cei chemați să moștenească Cerul nu merită să lase nimic pe Pământ, să nu se lase legați de nimic pe acest pământ.
- Repatrierea este o realitate certă. Nu contează cât de puternic este faraonul sau cât de mult timp ne ține legați de glie, ceea ce contează cu adevărat este că eliberarea va veni fără doar și poate.
Adventul este cert. Hristos va reveni așa cum a promis, indiferent de porțiile de îndoială pe care încearcă să ni le servească ateii, agnosticii, păgânii, libertinii, cheflii, imoralii sau batjocoritorii de orice fel (vezi 2Petru 3,3-4).
În cazul revenirii ca și în cazul exodului nu se pune în discuție probabilitatea evenimentului ci răbdarea până la capăt al celor ce așteaptă momentul escatologic. Pierderea răbdării în timpul așteptării are loc din cauza mai multor factori cum ar fi suferințe aparent nejustificate, pierderi dureroase, neîmpliniri , neajunsuri, etc. Acești factori pot slăbi credința așteptătorului sau îl pot conduce la acceptarea unor surogate oferite cu interes de Amăgitor.
Pentru a diminua sau chiar a pierde interesul creștinului pentru advent, diavolul se folosește de asperitățile vieții pentru a-L discredita pe Acela care ne conduce prin ele. Ca și în cazul evreilor eliberați din Egipt, Satan pune următoarea întrebare minții noastre: „Ce fel de Dumnezeu este acela care în loc să-și conducă poporul spre Canaan pe drumul brizei binefăcătoarei a litoralului mediteraneean, îl trimite pe căile întortocheate, accidentate și sufocante ale deșertului și munților stâncoși?”
Pentru a-i abate de la drumul sigur care duce spre cer, Satan crează noi trasee și noi nevoi care le publicitează pe drumul credincioșilor promițând aceeași destinație. Astfel că cei care se lasă seduși de aceste oferte vor da mai puțină atenție Celui care este Calea și vor înlocui nevoia fundamentală a sufletului, mântuirea și Mântuitorul, cu nevoi periferice plăcute inimii dar dăunătoare sufletului.
Pentru a ajunge la destinația eternității e important să rămânem pe drumul pe care ni-l bătătorește Dumnezeu, să ne păstrăm credința în El și să nu ne vindem speranța și făgăduința pe himere și nonsens-uri. Hristos revine indubitabil de aceea trăiește-ți viața în așa fel încât să vină și după tine!