Descreştere demografică
6. Iosif a murit, şi toţi fraţii lui, şi toată vârsta aceea de oameni.
7. Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.
8. Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat care nu cunoscuse pe Iosif.
9. El a zis poporului său: „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi.
10. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară.” (Exod 1)
Primele versete al cărţii Exod, condensează o istorie de sute de ani şi ne aduc în atenţie o împlinire a promisiunii lui Dumnezeu făcută lui Iacov „Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare” (Gen. 46,3). Următoarea promisiune făcută lui Iacov este legată de ieşirea lor de acolo: „Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine, şi Eu însumi te voi scoate de acolo!” Mesajul era unul deosebit de important pentru Iacov şi urmaşii lui cât şi pentru noi cei de azi: Egiptul nu este destinaţia voastră finală ci doar un loc de tranzit până pregătesc Eu, Canaanul. Canaanul este simbolul Paradisului pierdut, „ţara” de unde am fost nevoiţi să plecăm dar spre care Dumnezeu doreşte să ne reîntoarcem.
Lumea în care trăim este un Egipt care ne-a găzduit de multă vreme, ea nu este destinaţia noastră finală ci doar un popas spre Ţara Eternă. De vreme ce Isus a pregătit Ţara, nu mai avem nici un motiv să rămânem. Oalele cu carne, grădina de zarzavaturi şi „acoperişul” de 3 stele din Egipt, nu trebuie să constituie un motiv de a mai rămâne în el când în faţă stă Ţara unde curge lapte şi miere.
Exodul continuă firul epic ajungând la un moment important al istoriei poporului lui Dumnezeu: Faraon se interpune planului iniţial al lui Dumnezeu de a-şi scoate poporul. Există o antagonie izbitoare între ceea ce a promis Dumnezeu „Eu Însumi te voi scoate de acolo” şi declaraţia lui Faraon „Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el (popor), ca să nu crească şi… să iasă din ţară”.
Privind cu atenţie descoperim că Faraon se opune creşterii poporului şi îşi face planuri de a împiedica o eventuală ieşire. Astfel apare primul mare conflict din Exod, între zeul Egiptului (Faraon) şi Dumnezeu lui Israel. Bineînţeles, lupta se dă pe frontul cosmic, între Dumnezeu şi Satana, oamenii devin doar agenţii celor două tabere.
Faraon avea nevoie de evrei pentru a-şi implini visele lui materializate prin construcţii impresionante, folosindu-i ca forţă de muncă mizerabil de ieftină. Prin sclavia copiilor lui Israel, Faraon atentează flagrant la proprietatea lui Dumnezeu, abuzând şi tratându-i josnic, faptă ce nu va rămâne nepedepsită.
Din istoria Exodului şi din prezentul nostru, se poate remarca destul de uşor o strategie milenară a diavolului de a modifica dramatic numărul celor care sunt chemaţi la mântuire. Deşi este un învins, Satana va lupta până în ultima secundă a existenţei sale să îngroaşe rândurile celor ce vor pieri şi să scadă cât mai mult numărul celor care vor moşteni Paradisul pe care el l-a pierdut. Deşi vor fi puţini aleşi, după afirmaţia lui Isus, acei puţini vor constitui dovada evidentă că toţi puteau fi biruitori. Cu toate că la sfârşit, va fi înconjurat, numeric, de mai mulţi pământeni decât Isus, Satana rămâne marele înfrânt, iar armata lui, marea perdantă. Cerul nu are nevoie de cantitate pentru a fi populat ci de calitate, de aceea indiferent că mântuiţii vor fi cei mai mulţi sau cei mai puţini, cerul nu va fi nici supraaglomerat şi nici prea puţin populat. Până la urmă nu este important câţi vor rămâne aici jos sus ci câţi vor ajunge acolo sus. Prin mulţi sau puţini mântuiţi, Dumnezeu va rămâne acelaşi iar slava Lui va umple cu aceeaşi intensitate universul.