Dumnezeu și negocierea
Pe zi ce trecea, pentru Faraon era evident că pierde bătălia iar consecințele sunt tot mai dezastruoase. Totuși, ideea capitulării în fața lui Iahve nu-i surâdea deloc; ar fi însemnat părăsirea tronului și dezbrăcarea de toate prerogativele. Insă nici continuarea bătăliei cu Iahve nu era o alternativă bună, ar fi însemnat îngroparea prematură a propriei națiuni plus că fiecare victorie a lui Dumnezeu aducea tot mai puțină încredere în Faraon. Ce era de făcut? După discuții și analize, se vine cu o variantă ce promitea, cel puțin în opinia ”specialiștilor” din imperiu, o calmare a situației: metoda win-win sau negocierea.
Au întors la faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-vă”, le-a zis el, „şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?”
Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului. ……………………….
Nu, nu; ci duceți-vă voi, barbatii, și slujiți Domnului, căci așa ați cerut.” Și i-au izgonit dinaintea lui faraon. (Exod 10, 8.9.11).
La prima tentativă de negociere, Faraon, deși nu era în poziția de a stabili regulile, hotărăște cu autoritate cine va pleca și cine nu: doar bărbații iar familiile și avutul lor rămân în țară ca o garanție a întoarcerii bărbaților. În mintea împăratului era o variantă prin care amâdouă părțile aveau de câștigat. Bărbații evrei primeau concediu pentru a se putea închina, mulțumindu-L în felul acesta pe Dumnezeu, iar el avea siguranța că sclavii lui se vor întoarce.
Răspunsul lui Moise este direct, arătându-i lui Faraon că Dumnezeu nu este dispus să negocieze: ”Vom merge toți, cu tot ce avem!”
Verticalitatea lui Moise îl înfurie pe împărat, în timp ce încăpățânarea sa atrage după sine atât inevitabila plagă a lăcustelor cât și pe următoarea, întunericul de trei zile. În timpul plăgii a noua, Faraon cheamă din nou la palat pe Moise și Araon pentru o întrevedere. Ar fi de așteptat din partea lui Faraon un regret și o păcăință autentică de data aceasta. Însă, raportul Bibliei este altul, așa cum ne-am obișnuit, Faraon acceptă pocăința doar în termenii lui, motiv pentru care la vederea celor doi este dispus sa mai lase de la el, făcând o ofertă mai generoasă lui Dumnezeu.
”Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.” (10,24).
Deși spera că acestă ofertă Îl va satisface pe Dumnezeu, răspunsul lui Moise rămâne același: ”Mergem cu toții și cu tot ce avem!”
Dumnezeu nu negociază, cu El nu te târguiești după ce Și-a exprimat voia Sa față de tine. Cerințele Sale, poruncile sale sunt definitive și irevocabile, a încerca negocierea lor înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu, dacă pot spune așa. Înseamnă a crede pentru moment că Dumnezeu se poate schimba pentru că a uitat ce a poruncit. Negocierea cu Dumnezeu în materie de principii și cerințe explicite, mai înseamnă punerea la îndoială a divinității Sale; dacă Dumnezeu se schimbă, atunci nu este Dumnezeu.
Asta n-a vrut să înțeleagă Faraon și exact asta nu ne prea place nici nouă; că Dumnezeu este ”Da! și Amin!”. Este același ”ieri, azi și în veci”.
Dumnezeu nu reduce din însemnătateaa harului ca să se înmulțească păcătuirea. Harul nu este o licență spre păcat ci o dovadă că Dumnezeu are încredere că păcătosul iertat va umbla în ascultare. Nu scoate din lege ca să o poată ține mai ușor legaliștii și nu renunță la ea ca să bălăcească în păcat cei care n-o suportă și abuzatorii de har.
El nu reduce principiul la o regulă și nici nu coboară standardul pentru a trece pe porți handicapații spiritual. El nu reduce din dreptatea Sa pentru a fi de mai mulți iubit, și nici nu va scădea din temperatura iadului doar ca să se ”bronzeze” cei pierduți. El nu reduce la spirit ceea ce trebuie înțeles ca literă și nici nu face literă din ceea ce trebuie trăit ca spirit. El nu reduce din condițiile înfăptuirii unui miracol pentru a se înmulții șarlatanii. Miracolele au fost și trebuie să fie rare; Dumnezeu nu face comerț cu El Însuși și nici nu se vinde pe Sine. Minunea este întotdeauna un rezultat al pocăinței, credinței și umblării în sfințenie.
El nu-Și va reduce din sfințenie ca să creadă păcătoșii că poți sta lângă Dumnezeu oricum și nici nu va fi mai puțin de temut ca să ne putem noi trage de sireturi cu El.
Dumnezeu așteaptă de la creaturile Sale supunere care să fie ca o censecință a iubirii noastre curate față de El. Oare de ce nu vedem că suntem câștigători doar cu condiția ascultării de El?