Fără funeralii

…înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului, şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. (Exod 14,27)

Mitul inexistenței lui Dumnezeu este o odă închinată nebuniei, cântată de milenii de afonii diavolului. Disonanța acestora a provocat și provoacă adevărate show-uri de comedie la care râde cu nesaț însuși diavolul.

Pe de altă parte, Dumnezeu se raportează ironic la cei care se obosesc să facă valuri crezând că vor stârni un tsunami care să-L măture pe Dumnezeu de la domnia universului.

Unul dintre „ateii” lumii antice a fost și faraonul exodului. Ateismul lui faraon nu era de tipul negării existenței lui Dumnezeu – fiindcă devenise prea evident în cele 10 plăgi – ci de tipul nerecunoașterii suveranității Lui și peste viața lui. Cu alte cuvinte, faraon nu avea probleme credința în zei ci cu credința într-un singur Dumnezeu. Faraon se credea el însuși zeu, așa că nu era loc pentru doi, și el și Dumnezeul evreilor.

Iată-l pe faraon în stupida lui încăpățânare de se supune Sfântului lui Israel, ajuns în mijlocul evidenței că Dumnezeu este Suveranul a tot și toate: Marea Roșie despicată. Întunecat la minte și inimă de Satan, intră în mormântul de ape de care Dumnezeu a vrut, inițial, să-l cruțe. Setea de răzbunare și satisfacția anihilării sclavilor fugari îl propulsează cu având spre adâncul mării.

Totul părea că merge de minune până când dușmanul său Moise, la porunca lui Dumnezeu, închide drumul croit prin mare. Solul de pe fundul mării devine subit mâlos, carele se înțepenesc în nisipul mișcător, în timp ce zidul imens de ape dă semne că va cădea peste ei.

În câteva zeci de secunde temuta armată, înarmată până în dinți este înfrântă, devastată și în final anihilată de zidurile reci și grele ale apelor Mării Roșii. „Nici unul nu a scăpat!” scrie raportul biblic iar acuratețea informației este dată de Acela care i-a numărat atât la intrarea în apă cât și la ieșirea lor  din viață.

Cred că cele mai cumplite momente pe care le-a trăit faraon nu au fost în acele 8 luni de plăgi devastatoare, nici chiar la patul întâiului său născut ci acele câteva zeci de secunde de dinaintea înecului său. Nu moartea iminentă îl îngrozea pe faraon ci lipsa pregătirii pentru cealaltă viață în care credea. Privarea de ceea ce însemna ceremoniile de înmormântare aducea, conform credinței lor, la o posibilă excludere din viața de apoi. Astfel cuvintele lui Vlahuță se potrivesc și în cazul lui faraon: „nu de moarte mă-nspăimânt, ci de veșnicia ei!”

Domnul Isus Hristos avertiza pe ascultătorii Lui de aceeși spaimă pe care o vor gusta cei care vor fi trăit viață fără Dumnezeu: „Va fi plansul si scrasnirea dintilor, cand veti vedea pe Avraam, pe Isaac si pe Iacov si pe toti prorocii in Imparatia lui Dumnezeu, iar pe voi scosi afara” (Luc.13:28).

În dimineața revenirii lui Hristos, soarele va răsări doar pentru aceia care au iubit Lumina. În rest întuneric și morți… fără funeralii.

 

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

4 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

10 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *