Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3)
Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu este iubire, bunătate, iertare, har; ne adaptăm și la gândul că El este Omniscient, Omniprezent, Omnipotent, dar avem un disconfort permanent atunci când ne raportăm la sfințenia Sa.

De la căderea în păcat omul a devenit ostil sfințeniei deoarece sfințenia descoperă goliciunea păcătosului. Distanțarea dintre om și Dumnezeu, după căderea în păcat, a fost și este o chestiune de incompatibilitate în esență. Păcatul a modificat, a alterat ADN-ul nostru divin. Înainte de păcătuire iubeam Lumina și tot ce se face la lumină. După cădere iubim întunericul și faptele sale, străduindu-ne, aproape în zadar, să îndrăgim lumina.

Scriptura este categorică atunci când vorbește despre starea noastră păcătoasă: „Odinioară erați întuneric…” (Efes. 5,8).  Iată deci natura depravată în care a ajuns omul. După cum Dumnezeu este în esență Lumină, tot așa omul care alegea păcatul ajungea în esență întuneric.

Astfel că păcatul nu este doar un virus care vine și trece ci este un cancer în metastaze care își încetează activitatea de erodare în om doar când acesta încetează să mai trăiască.

Sfințenia lui Dumnezeu o putem compara cu acea lumină stridentă a zilei în plin câmp deschis unde îți este dată în vileag și ești descoperit orice ai face rău. Întunericul protejează răul, îl ascunde fiindcă sunt de aceeași natură, lumina îl deconspiră arătându-i public fața hidoasă.

În fața luminii omul păcătos este surprins din nou gol, dezbrăcat de slava divină, jefuit de chipul divin, fără nici o legătură cu viața așa cum a gândit-o Dumnezeu. Față-n față cu o asemenea priveliște dezolantă omul poate alege capitularea, propria-i răstignire în vederea unei învieri în Hristos sau alegerea de a zace și pe mai departe în cel rău.

Cea mai facilă și confortabilă alegere a omului firesc este de-a alege să rămână în întuneric, acceptând pe alocuri anumite raze care nu-i expun faptele și mai ales gândurile. Cu toate că Lumina a venit în lume și luminează lumea, oamenii în general, aleg să rămână întuneric din cauză că obscuritatea le licențiază păcatul, aici pot da frâu celor mai promiscue pasiuni și plăceri.

A veni la Lumină părăsind ghetoul obnubilat înseamnă act de curaj, semn de ascultare, dorință de a trăi la superlativ. Descoperi câtă libertate există în Lumină și cât de încarcerat ai fost în întuneric.

Cea mai răspândită formă de întuneric este semiîntunericul sau zona crepusculară. Semiîntunericul este un culcuș cald pentru creștinii oportuniști. Ei știu despre beneficiile Luminii și sunt deplin conștienți de consecințele mortale ale rămânerii în întuneric, dar în ciuda acestor seturi de credință ei încearcă o echilibristică fatală între poftele firii și cerințele Duhului.

Problema de fond a acestor tip de creștini nu este că ei nu vor cerul ci că-și doresc și tânjesc și altceva care nu este cer.

Sfințenia lui Dumnezeu este greu de explicat sau definit. E mai mult decât puritate și mai mult decât excelență morală. Prin ideea de puritate înțelegem că e ceva neamestecat cu murdăria iar excelența morală înseamnă că El este campionul moral însă tot nu este suficient.

Sfințenia lui Dumnezeu ar trebui să fie, la fel ca și alte atribute, motivația noastră existențială. Modul de a fi al lui Dumnezeu constituie determinarea supremă pentru noi în vederea autodepășirii noastre. În esență nu există diferență între dragostea Lui și sfințenia Lui. Ne simțim mai confortabili când vorbim de dragostea Lui deoarece am înțeles-o greșit. Dragostea Îl face la fel de temut  pe Dumnezeu precum sfințenia Sa. Să iubești ca Dumnezeu este echivalent cu a fi sfânt ca Dumnezeu.

Am definit dragostea lui Dumnezeu în contextul harului ieftin iar sfințenia Sa am inclus-o în sfera legalismului morbid. Astfel că atunci când spunem că Dumnezeu ne iubește înțelegem că El ne lasă să ne facem de cap, că ne asistă în faptele păcatului deoarece Îi suntem prea dragi ca să ne deranjeze cu ascultarea de poruncile Lui. Iar când auzim despre sfințenia Sa, care trebuie imitată în comportamentul nostru, protestăm că asta e legalism și Îi fluturăm cuvintele inspirate pe care tot strâmb le-am înțeles: „căci nu mai suntem sub lege ci sub har”.

Sfințenia lui Dumnezeu nu este fața lui rea în timp ce dragostea este fața Lui bună. Dumnezeu nu are două fețe și nici două feluri de a fi. Când Isaia a văzut fața Domnului, nu L-a văzut rânjind la el cu satisfacție că va fi următorul pe care îl va extermina. Moartea de care se temea Isaia că va avea parte este legată de conștientizarea realității în care trăiește Dumnezeu și în care trăia el. Viața sub soare în condiția de păcătos activ și-a pierdut sensul pentru profet văzând curăția divină. Doar la o întâlnire de gradul 0 cu Dumnezeu, realizezi inutilitatea existenței fără El. Doar privindu-I frumusețea cu care te privește în fiecare zi îți dai seama că faptul  de a fi în viață până în acel moment a fost o alegere a harului prin de dragoste a lui Dumnezeu. Doar când privești cât de frumos este Dumnezeu vezi cât de hidos ești tu.

Tot astfel, acoperirea feței și a picioarelor îngerilor cu aripile nu denotă o sfințire crudă, de care să te ascunzi ci este mai degrabă o magistrală manifestare a dragostei față de Ființa cea mai dragă lor, Dumnezeu. Chiar dacă sunt ființe necăzute în păcat, îngerii nu cred că este un lucru de apucat să fii în prezența Celui divin. Când iubești la superlativ fiecare gest sau manifestare a dragostei este o smerenie în haine de sărbătoare. Te cutremuri iubind și iubești în mod cutremurător. Așa îi văd eu pe îngeri venind înaintea lui Dumnezeu, fermecați de frumusețea Lui.

Trebuie să știm un lucru important, fără sfințenia pe care Dumnezeu ne-o cere să o reproducem este imposibil să-L iubești cu adevărat. Cine respinge chemarea la sfințire, respinge favoarea de a fi plăcut și iubit veșnic de Dumnezeu. Rațiunea de a exista în viața această constă în dorința de a fi cum Dumnezeu ne cere.

În loc de concluzie voi așterne câteva dintre cuvintele lui A.W. Tozer și cu siguranță îți vor produce un seism interior: „În loc să îngenunchem la picioarele Lui și a striga precum Isaia: ‘Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate’, țopăim în prezența Sa copleșitoare. Vreau ca Dumnezeu să fie ceea ce este Dumnezeu: Cel impecabil de Sfânt, Cel Preasfânt. Vreau ca cerul  Său  să fie sfânt și tronul Său să fie sfânt. Nu vreau ca El să Își modifice sau să Își schimbe cerințele. Chiar dacă îmi va interzice accesul, vreau să existe ceva sfânt în univers” (sublinierea îmi aparține).

 

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

1 an

Eu Sunt Canaanul vostru (IV)

O împărăție de preoți Implicațiile pragmatice ale acestei împărății preoțești sunt cât se poate de profunde și pentru noi creștinii. Vă puteți imagina cum arată un imperiu în care fiecare cetățean este preot al lui…

1 an

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *