Ghedeon(4) – îndrăzneala viteazului
36. Ghedeon a zis lui Dumnezeu: „Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus,
37. iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.”
38. Şi aşa s-a întâmplat. În ziua următoare, el s-a sculat dis-de-dimineaţă, a stors lâna şi a scos roua din ea, care a dat un pahar plin cu apă.
39. Ghedeon a zis lui Dumnezeu: „Să nu Te aprinzi de mânie împotriva mea, şi nu voi mai vorbi decât de data aceasta. Aş vrea numai să mai fac o încercare cu lâna: numai lâna să rămână uscată, şi tot pământul să se acopere cu rouă.”
40. Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea. Numai lâna a rămas uscată, şi tot pământul s-a acoperit cu rouă. (Judecători 6)
Madianiţii şi amaleciţii împreună cu aliaţii lor tocmai îşi instalaseră tabăra pe pământul lui Israel, pregătiţi de război. Ghedeon aştepta regruparea forţelor după care a trimis din câteva seminţii vecine. Ambele tabere făceau ultimele pregătiri înaintea confruntării. Madianiţii şi aliaţii erau convinşi de izbândă, mai ales că i-au mai învins şi în urmă cu şapte ani, victorie ce a adus şi înrobirea lui Israel. Plus de asta, aveau şi o armată copleşitoare, peste o sută treizeci de mii de războinici în timp ce Ghedeon a reuşit să strângă treizeci şi două de mii.
Agitaţia era mare în tabăra lui Ghedeon, oştenii erau copleşiţi de teamă, mulţi dintre ei se gândeau că nu vor mai vedea pe cei dragi, prea puţini aveau o credinţă, cel puţin, pe măsura temerii. Iar dintre aceştia era şi Ghedeon. Privirile tuturor erau asupra viteazului care i-a chemat la luptă, dar viteazul însuşi era şovăitor, deşi ascundea cu succes acest lucru, pentru a nu slăbi încrederea poporului. Avea făgăduinţa că Domnul îi va da biruinţa, iar promisiunea nu a venit printr-un vis ci prin viul grai al Îngerului Domnului. Totuşi Ghedeon se simte nesigur, inima dă să-i iasă din piept, importanţa cauzei îl copleşeşte, de aceea îndrăzneşte să vorbească din nou Domnului şi îi va cere o reasigurare că va fi cu el.
O credinţă matură n-ar mai fi cerut un alt semn, dar cine dintre noi ar putea să-l condamne că a făcut asta? Nu de puţine ori, ne înspăimântă cea mai mică ispită, şi câte bătălii personale, mici, au fost pierdute din prea puţină putere şi credinţă? Nici o bătălie cu păcatul nu este de mică importanţă. Câştigarea bătăliilor mici ne pregătesc pentru cele mai mari. Dar cum vom putea câştiga războiul cu păcatul, dacă acesta ne înfrânge la cele mai multe bătălii? Emoţiile şi teama ar trebui să ne cuprindă întotdeauna când ne pregătim de luptă şi să nu dispară până când fiecare fibră din noi nu este asigurată că Domnul este de partea noastră. O credinţă mică e mai de folos ca o încumentare şi mândrie mare.
Primul semn cerut de Ghedeon a fost acordat. Lâna a adunat apă, iar pământul din jurul ei era uscat. După ce a cugetat asupra faptului, Ghedeon a socotit că aceasta era, la urma urmei, ceva la care se putea aştepta, căci lâna adună în mod natural apa. Deci acesta putea să nu fie deloc un semn. El se putea, astfel, simţi tot atât de nesigur ca şi mai înainte. Adesea semnul cerut poate fi explicabil ca o coincidenţă, mai degrabă decât o minune de netăgăduit. Apoi, oamenii încep să se îndoiască. Acesta a fost şi cazul lui Ghedeon. El s-a temut că acesta se putea să fie aşa în cazul lui, de aceea el a cerut ca semnul să fie inversat. Recunoscând credinţa mărginită a lui Ghedeon, Domnul a consimţit să facă o minune spre a-i da semnul pe care l-a cerut (SDABC).
Cu toate acestea, Dumnezeu a văzut că în inima lui Ghedeon mai era o umbră de teamă, chiar înainte de atacul propriu-zis. Iar în marea Lui iubire faţă de slujitorul Său, îl trimite să asculte visul pe care unul dintre străjerii madianiţi l-a avut în timpul somnului (Judecători 7, 9-14). Visul constituie cel de-al patrulea semn pentru Ghedeon, şi ultimul, plecând apoi convins în totalitate de victorie. Îşi organizează armata şi pleacă pe câmpul de luptă în Numele Domnului.
Trăim ca nişte creştini şterşi, undeva la periferia existenţei, deoarece ne lipseşte relaţia cu Dumnezeu, bazată pe credinţă. Am dori tot timpul semne şi poate chiar minuni, şi chiar de le-am primi, ele sunt doar un energizant de moment, pentru o cauză de moment. Ca şi Ghedeon s-ar putea să ne pierdem credinţa chiar din cauza semnelor. Iar dacă nu suntem de acord cu semnul sau minunea, s-ar putea să-i dăm o explicaţie raţională şi să le trecem pe lista normalului. Nu minunea sau semnul generează credinţă ci credinţa generează semne şi minuni. Credinţa bazată pe semne este una, de multe ori, de mâna a doua. Dacă ai văzut deja, se mai poate numi credinţă? Ce spunea Isus lui Toma e valabil şi pentru noi: „Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29). Zile pline de credinţă!