Ghedeon(5) – pregătirea viteazului
1. Armura
„Ghedeon a fost îmbrăcat cu Duhul lui Domnului…” (Judecători 6,34).
Ghedeon n-a început campania „îmbrăcat” numai în armura de soldat, ci „îmbrăcat” cu puterea lui Dumnezeu. De fapt, ceea ce a contat cel mai mult a fost armura Duhului Sfânt. Dumnezeu îşi bate joc de armele făurite de om, tocmai pentru a demonstra inutilitatea lor, fapt ce a fost dovedit în atâtea bătălii pe care poporul Lui le-a purtat. Bătăliile au fost câştigate „nu prin putere nici prin tărie ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4,6).
Creştinul de azi are nevoie de aceleaşi arme pentru a putea învinge, neuitând „căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6,12). De aceea „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,11.14-17). Pe acela pe care Dumnezeu îl cheamă să facă lucrarea Sa, El îl şi califică pentru aceasta.
Armele Duhului Sfânt nu fac rău trupului ci firii pământeşti, in timp ce armele fireşti fac rău şi trupului şi Duhului. Nu poţi câştiga lupte spirituale cu arme fireşti. Nici o armă fizică nu poate sta împotriva armelor Duhului. Singurul scut împotriva Duhului este eul meu nesupus. Războiul fizic, cu arme fizice este un model de laşitate umană. El izbucneşte atunci când se descoperă incapacitatea verbală, diplomatică. Când oamenii nu mai pot convinge, cred că singura soluţie este învingerea. Isus a biruit lumea fiind „încins cu un ştergar” (Ioan 13,4) dovedind că dragostea este răspunsul la toate problemele lumii, şi doar prin dragostea faţă de Dumnezeu şi om, vine pacea.
2. Armata (Judecători 7,1-7)
În mod normal nici un general nu s-ar fi aventurat într-o luptă corp la corp având o armată de 32.000 de oameni care urma să dea piept cu una de 135.000, decât dacă armata lui ar fi fost una de elită. Dar armata lui Ghedeon nu era formată din luptători de elită şi nici arme specifice războiului nu aveau. Nici unul dintre ei nu aveau pregătire militară. Erau oameni simpli, gospodari, agricultori ce mânuiau bine uneltele agricole. E de apreciat că au răspuns într-un număr aşa de mare, deşi niciunul dintrei ei, poate, nu ştiau la ce să se aştepte pe câmpul de luptă.
Când numărătoarea inversă pentru confruntare a început, Dumnezeu îi vorbeşte lui Ghedeon cu aceste cuvinte: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui…” Puneţi-vă în locul lui Ghedeon! De ce grea încercare a credinţei a avut parte el, prin ceea ce i-a spus Dumnezeu! Şi aşa erau puţini în comparaţie cu duşmanii lor, dar să-ţi ceară Dumnezeu să mai trimiţi acasă dintrei ei, era peste puterea de înţelegere a lui Ghedeon, şi nu numai.
Însă acest tip de vorbire de dinaintea bătăliei nu era ceva nou şi ne mai auzit. Moise poruncise să se ţină cont de cîteva lucruri înainte de a se pleca la luptă: „Ascultă, Israele! Voi astăzi sunteţi aproape de luptă împotriva vrăjmaşilor voştri. Să nu vi se tulbure inima, fiţi fără teamă, nu vă înspăimântaţi, nu vă îngroziţi dinaintea lor. Căci Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să bată pe vrăjmaşii voştri, ca să vă mântuiască.” Mai marii oştirii să vorbească apoi poporului şi să zică: „Cine a zidit o casă nouă, şi nu s-a aşezat încă în ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să se aşeze altul în ea. Cine a sădit o vie, şi n-a mâncat încă din ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să mănânce altul din ea. Cine s-a logodit cu o femeie, şi n-a luat-o încă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi s-o ia altul.” Mai marii oştirii să vorbească mai departe poporului şi să spună: „Cine este fricos şi slab la inimă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu înmoaie inima fraţilor lui.” (Deuteronom 20,3-8).
Ghedeon a amintit doar ultima parte a ceea ce poruncise Moise. Astfel că după acest anunţ, 22.000 rup rândurile purtând eticheta de „fricoşi” şi se întorc spre casele lor. Cele două treimi care au plecat, constituie cel mai trist comentariu despre măsura în care idolatria nimicise credinţa lui Israel în Dumnezeu (SDABC). Pe de-o parte i-aş aprecia pe aceştia; de ce să lupţi pentru o cauză care nu ţi-a intrat la inimă. Ei au plecat de acasă ca nişte kamikaze, doar că n-au avut dinamită sau bombe pe ei. Cu siguranţă că cei mai mulţi ar fi fugit de pe câmpul de luptă, instituind o psihoză de grup care să cauzeze dezertarea mai multora. Războiul nu-i pentru fricoşi, şi nici laurii pentru laşi. S-au întors ca nişte invinşi acasă. Lumea şi familia îi aştepta ca pe nişte eroi iar ei s-au întors ca nişte erori militare. Nu ştiu cum m-aş fi simţit să am un tată care părăseşte câmpul de luptă de frică! Cum rămâne cu viaţa mea? Pe a lui a scăpat-o dând dosul, dar a familiei?
Luptele spirituale în care suntem prinşi, cer nişte oameni curajoşi, detrminaţi, plini de credinţă şi de Dumnezeu. Bărbaţi şi femei care cred în eliberare şi care sunt gata să înfrunte duşmanul milenar cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii. Dezertorii din armata Domnului sunt tragicele erori spirituale, dar nu sunt neapărat pierduţi. Fricoşii sunt aplaudaţi doar de fricoşi, dar ei constituie o dezamăgire chiar pentru propria familie, plus că fricoşii nu vor vedea cerul dacă nu-şi schimbă atitudinea. Este mai bine să-şi peirzi viaţa pentru Hristos decât s-o iroseşti. Cei care evită rănirea vieţii, vor constata, inevitabil, irosirea ei. Unora ni se va îngădui, probabil, să murim pentru Isus. Aceasta nu va fi o tragedie. Tragedie, aşa cum spune John Piper, este să-ţi preţuieşti viaţa mai mult decât pe Hristos. A-L urma pe Isus implică riscuri mari, dar şi o bucurie deplină.
Domnul a zis lui Ghedeon: „Poporul este încă prea mult. Coboară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care îţi voi spune: „Acesta să meargă cu tine”, va merge cu tine; şi acela despre care îţi voi spune: „Acesta să nu meargă cu tine”, nu va merge cu tine.”
Uneori Domnul pare absurd, nu-i aşa? Dar uităm adesea că toate luptele El le câştigă, noi suntem doar nişte spectatori, singurul nostru aport este acela de a participa cu El. Nu piesele de şah deţin puterea pe tablă ci acela care le mută. De aceea Dumnezeu are nevoie de oameni care să recunoască la final cine e acela care trebuie lăudat. Războiul spiritual este războiul Lui împotriva fiului întunericului, Satana, şi cum Dumnezeu nu poate fi biruit de diavol, acesta atacă pe aceia care Il urmează pe Dumnezeu înspre patria de sus. Astfel, avem şi noi luptele noastre împotriva diavolului şi supuşilor lui, duhurile lui slujitoare. Suntem biruiţi de cel rău doar atunci când nu stăm în preajma lui Isus, Domnul nostru. De aceea slava şi gloria i se cuvin în întregime Lui, El duce lupta toată, iar prin El şi cu El suntem şi noi învigători.
„Ghedeon a coborât poporul la apă, şi Domnul a zis lui Ghedeon: „Pe toţi cei ce vor lipăi apă cu limba, cum lipăie câinele, să-i desparţi de toţi cei ce vor bea apă din genunchi.” Cei ce au lipăit apa, ducând-o la gură cu mâna, au fost în număr de trei sute de oameni; şi tot poporul celălalt a îngenuncheat ca să bea. Şi Domnul a zis lui Ghedeon: „Cu cei trei sute de oameni care au lipăit, vă voi mântui şi voi da pe Madian în mâinile tale. Toţi ceilalţi din popor să se ducă fiecare acasă.”
Criteriul era acesta: cine simţea urgenţa şi importanţa cauzei, se grăbea spre săvârşirea ei. Fiecare minut în robie era un minut mai puţin în libertate, nimic nu trebuia să-i reţină de la lupta pentru eliberare, nici măcar nevoile legitime, cum ar fi băutul apei. Cei 300 de bărbaţi aşa au gândit, şi Domnul i-a luat cu El în luptă, oferindu-le victoria. Nu te poţi bucura de nimic când eşti rob, nici măcar de apa pe care-o bei, iar cine se pune pe burtă să bea liniştit ca pe timp de pace, nu este un duşman de moarte a robiei. Pentru aceştia din urmă, fiecare secundă pe burtă era una mai puţin în picioare, în poziţie de bătaie. Era un mod „justificat” de a trage de timp când de fapt realitatea cerea răscumpărarea vremii în zilele acelea grele (Efeseni 5,16).
Dumnezeu nostru nu este adeptul cantităţii ci al calităţii. El poate obţine o biruinţă mare printr-un număr mic, poate să facă lucruri ne mai auzite prin oameni ne mai întâlniţi şi chiar neapreciaţi de mulţi. El merge la luptă cu noi dacă acceptăm armura Sa şi dacă dăm la o parte frica ce ne ţine departe de victorie. Tu ce arme duhovniceşti ştii să mânuieşti şi din care categorie de luptători faci parte?