Inamicii eternităţii: superficialitatea şi obişnuinţa
Să ne dăm, dar, toate silinţele să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare (Evrei 4,11).
Superficialitatea şi obişnuinţa sunt doar doi dintre inamicii unei vieţi de calitate. Superficialitatea poate deveni prietenul cel mai bun atunci când trebuie să faci ceva dar nu ai chef să faci sau nu ai timp suficient. Şi pentru că nu poţi da la o parte sarcina dată, te apuci de ea, o termini, dar în loc să fie o operă de artă este un kitsch, o imitaţie. Are forma dar îi lipseşte fondul, profunzimea, acel ceva. Obişnuinţa, care face casă bună cu superficialitatea, ne convinge că lucrurile sunt foarte bine aşa cum sunt, aşa cum le-am făcut… Superficiale.
Astfel începem să ne obişnuim cu superficialitatea, iar superficialitatea devine ceva obişnuit.
Nu este o taină că trăim într-o lume în care superficialitatea predomină: oameni superficiali, sentimente superficiale, relaţii superficiale, credinţă superficială, etc. Superficialitatea ne face oameni obişnuiţi, mediocrii, care se mulţumesc cu mult mai puţin decât ar putea fi sau ar putea avea.
În textul de azi, apostolul Pavel ne invită la o evadare din superficialitate şi obişnuinţă dacă vrem să intrăm în odihna eternă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu poţi avea maximul de confort din Împărăţia cerurilor cu un minim de efort aici. Isus nu ne-a eliberat din ghearele morţii veşnice pentru ca noi să investim din nou timp şi energie în relaţia cu cel care ne-a înrobit, în detrimentul relaţiei cu El. Eliberarea noastră de sub puterea Satanei nu a fost uşoară pentru Dumnezeu şi nici pentru noi nu este uşor să o putem păstra. Dacă până să vină Isus, ne foloseam toată puterea şi ne dădeam toate silinţele pentru a-l mulţumi pe diavolul, acum că suntem liberi, de ce nu ne-am da toate silinţele în a-L asculta pe Isus şi a-L urma până Acasă la El? Dacă în robie nu puteam fi superficiali în ceea ce făceam, de frica biciului care ne urmărea, acum că suntem liberi, de ce am trata lucrurile legate de eternitate cu superficialitate.
După jertfa lui Isus pe cruce, robia păcatului rămâne ca opţiune, oricând cel eliberat se poate întoarce la făcut cărămizi pentru mormintele „faraonilor”. Dar când este varianta intrării într-o Ţară a cărei cetate care are zidurile din pietre preţioase şi porţi din perle scumpe, ar fi o dovadă de nemitoşenie a refuza oferta.
Adesea mă întreb de ce un neleguit este atât de profund în neleguirea lui, iar omul mântuit prin jertfa lui Isus este atât de superficial în procesul sfinţirii lui?
Ajungerea în Ţara Făgăduinţei eterne cere o pregătire profundă a inimii, a minţii, a trăirii de fiecare zi. Când e vorba de Dumnezeu, nimic nu ar trebui tratat superficial. În cer nu este loc pentru oameni superficiali şi obişnuiţi, ci de oameni care şi-au dat toate silinţele să ajungă, prin puterea lui Isus, sfinţi.
La sfârşit, Isus nu va fi impresionat de cantitatea eforturilor noastre de a-I fi pe plac (mântuirea prin fapte), ci de calitatea lor (mântuirea prin predarea totală a vieţii noastre lui Isus).