Inegalabilul Dumnezeu

„De ce, când mi se întâmplă (și mi se întâmplă adeseori) să mă gândesc la Tine, simt un fior pe șira spinării?” (Alain Absire).

„Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor.” (Exod 18,9)

Dialogul dintre Moise și Ietro nu este trecut în carte dar efectul și impactul pe care l-a avut asupra lui Ietro este detaliat.

Moise ne spune că după ce socrul lui ascultă captivat lucrările Domnului săvârșite în favoarea poporului Său, reacția sa este una pe măsură. Ietro este profund mișcat de mărturia lui Moise și izbucnește într-o bucurie fără precedent.

Verbul tradus prin „s-a bucurat”, apare foarte rar în Biblie (vezi Iov 3,6; Ps.21,6 ). Versiunea Septuaginta a Bibliei îl traduce cu „a tremurat/s-a înfiorat”. Scrierea ebraică „Midrash B. Sanhedrin 94b” traduce afirmația în felul următor: „el a simțit tăieturi în trupul său”, dorind să ne transmită ce reacție puternică din partea lui Ietro la auzul faptelor Domnului.[1]

Ceea ce n-a reușit să transmită Moise, socrului său în timpul celor 40 de ani de ședere în familia sa, reușește acum Duhul Sfânt în câteva ceasuri prin vorbele elogiatoare ale lui Moise la adresa lui Dumnezeu. Pentru Ietro, însăși schimbarea care avusese loc în Moise era un argument pentru măreția lui Dumnezeu. Ca să vorbești impresionant despre Dumnezeu este nevoie ca mai întâi să lași ca Dumnezeu să te impresioneze. Iar aceasta se întâmplă întotdeauna în contextul ascultării de El și prin implicarea activă în acțiunile harului Său, oricât de ciudate și imprevizibile ar părea ele uneori

Ce l-a făcut pe Ietro să simtă acel fior rece pe spatele său? Ce l-a impresionat oare cel mai mult la Dumnezeu? Transcendența Sa ori imaneța? Atotputernicia sau dispoziția Sa de a se apleca precum un slujitor în fața celor ce trebue slujiți?

În Scriptură faima lui Dumnezeu este dată atât de forța Lui cât mai ales de sfințenia Lui. Atributele morale ale lui Dumnezeu vorbesc despre caracterul Său la fel de mult precum atributele măreției Sale.

După trecerea Mării Roșii, în cântarea de laudă, Moise îl descrie pe Dumnezeu ca „un războinic viteaz” iar mai târziu, după ce experiența personală cu El trece prin faza de maturizare, ne spune că „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate si credincioșie.” (Exod.34:6). Bunătatea este acel ceva din Dumnezeu care dorește fericrea creaturilor Sale; acel impuls irezistibil din Dumnezeu pentru a acorda binecuvântare. Bunătatea lui Dumnezeu își găsește plăcerea în plăcerea oamenilor Săi, aceia care la rândul lor își găsesc plăcere în El.[2]

De asemnea supremația lui Dumnezeu stă și în integritatea Sa, în alegerea de a fi nepărtinitor: „Căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic și înfricosat, care nu caută la fața oamenilor și nu primește daruri.” (Deut.10:17). Dumnezeu nu are niciodată jumătăți de măsură și nu are favoriți la distribuirea mântuirii.[3] El nu poate fi corupt sau mituit sub nici o formă și sub nici un fel de pretext și tocmai datorită acestui fapt credincioșii saltă de bucurie în timp ce dușmanii adevărului ridică pumnul spre cer.

Un alt atribut de forță a lui Dumnezeu este dreptatea Lui: „Căci Domnul este drept, iubește dreptatea, și cei neprihaniți privesc fața Lui” (Ps.11:7). Dreptatea nu este ceva ce are Dumnezeu ci ceva ce Dumnezeu este. Altfel spus, dreptatea nu este ceva în afara lui Dumnezeu, la care El trebuie să se conformeze pentru că atunci ar fi un dumnezeu slab care trebuie să se supună presiunii din afară. Atunci dreptatea ar fi mai mare decât Dumnezeu însă toate motivele care Îl determină să un lucru se află în interiorul Lui.[4] Oricât de ciudată și neînțeleasă ni s-ar părea nouă oamenilor, dreptatea lui Dumnezeu ne asigură revenirea la normalitate a planetei noastre impregnată de abuzuri și rele dintre cele mai grosolane.

Dreptatea lui Dumnezeu îl asigură pe credinciosul răbdător și așteptător al justiției divine că atât în cer cât și pe pământul cel nou nu se va furișa nimeni pe ușa din dos și niciun necredincios nu va fi admis din neglijență sau datorită unor aranjamente cu Stăpânul.

Conform autorului Psalmului 130, ceea ce Îl face pe Dumneze de temut este iertarea: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Ps.130:4). Interesant mod de a te impune, nu-i așa? Dar cum poate un Dumnezeu drept să ierte pe păcătos? A.W.Tozer scria: „compasiunea izvorăște din bunătate și totuși bunătatea fără dreptate nu este bunătate. Nu poți să fii bun și să nu fi drept, iar dacă Dumnezeu este bun, trebuie să fie drept.  Când Dumnezeu îl pedepsește pe cel rău este un lucru drept, deoarece este în concordanță cu ce este omul rău. Dar când Dumnezeu iartă un om rău este de asemenea un lucru drept, deoarece este în concordanță cu natura lui Dumnezeu”.[5]

Personal cred că iertarea divină acordată omului este cel mai puternic argument al teodiceei. „Dacă Dumnezeu nu ar fi fost îndurător, nu ar fi existat întruparea, nu ar fi existat nici un prunc în iesle, nici un bărbat pe cruce și nici un mormânt deschis.”[6]

Iertarea lui Dumnezeu este cea care ne-a dat Calvarul. Prin iertarea acordată la cruce Dumnezeu ne-a scăpat de El Însuși pentru El Însuși. Ceea ce-L face pe Dumnezeu de temut este tocmai alegerea Sa de se așeza în locul unde era omul după păcătuire pentru a primi El Însuși pedeapsa păcatului omului. Așadar, iertarea L-a condus pe Dumnezeu Isus Hristos să pună în locul unde oamenii aveau să-L omoare. Simțim un fior rece când ne gândim că Dumnezeu a refuzat execuția omului datorită iubirii pentru el în timpul ce omul nu a căutat altceva decât să-L execute pe Dumnezeu din cauza răzvrătirii sale. Iertându-ne Dumnezeu ne-a lăsat  să scăpăm fără pedeapsă, cu basmaua curată. De asemenea iertarea prin jertfa lui Isus ne-a adus reabilitarea salvându-ne inclusiv reputația în fața Tatălui și a tuturor ființelor celeste.

Iată doar câteva dintre caracteristicile lui Dumnezeu care-L fac să fie Unic și Inegalabil, „mai mare decât toți dumnezei” plăsmuiți de mintea umană. Nu e de mirare, așadar, că Ietro este încercat de simțăminte unice, care nu le simțise în relația cu dumnezeii lui. Chiar dacă la despărțirea de Moise Ietro nu devine un monoteist, se va întoarce în țara lui cucerit și predat Dumnezeului lui Israel. Prin Ietro Madianul are acces la revelație și evanghelie, un dar divin neprețuit.

Redobândirea „fiorului”

„Creștinismul este puternic sau slab în funcție de conceptul lui despre Dumnezeu… Problema fundamentală a Bisericii de astăzi este concepția ei nevrednică despre Dumnezeu. Religia noastră este mică deoarece dumnezeul nostru este mic. Religia noastră este slabă deoarece dumnezeul nostru este slab. Religia noastră nu este nobilă deoarece dumnezeul noastru pe care-l slujim nu este nobil. Din nefericire, noi nu-L vedem pe Dumnezeu așa cum este El… O biserică locală va fi la fel de mare cât este concepția ei despre Dumnezeu și la fel stau lucrurile și în ce privește creștinul la nivel individual.[7] (36-37)

Creștinismul în general (și creștinul în particular), a pierdut conștientizarea prezenței lui Dumnezeu în actele harului manifestate zilnic. Biserica și-a pierdut conștiența Prezenței divine și conceptul maiestății. Trăim acum în epoca omului banal, obișnuit și împreună cu omul obișnuit l-am inventat pe dumnezeul obișnuit. În ciuda faptului că numărul creștinilor a crescut, am scăzut în calitate. Scriem tone de literatură despre Dumnezeu și nu are cine să le citească pentru că ne-am pierdut abilitatea de a ne opri și a ne retrage înlăuntru în vederea unei părtășii cu Dumnezeu. Avem mijloace de comunicare mai bune dar nu mai avem ce și cui comunica.

Destul de ciudat, însă că pierderile noastre interioare au fost compensate cu câștiguri exterioare. Nu au fost vremuri mai prospere material ca cele pe care le trăim dar nici inimi mai goale de Dumnezeu și lipsite de dimensiunea spirituală.

Pentru a trăi cel mai înalt grad posibil de excelență avem nevoie urgentă de redobândirea „fiorului” lui Ietro; acea conștiență că avem un Dumnezeu sfânt și desăvârșit care nu are egal. Avem nevoie să redescoperim frumusețea divină care constă în sfințenie și neprihănire.