Ispită, dulce ispită ?!

Câteva reflecţii asupra ispitirii din Eden

546171

1. Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”?”

2. Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.

3. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.”

4. Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri,

5. dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”

6. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. (Geneza 3).

Satana a folosit două arme pentru a-l determina pe om să păcătuiască: îndoiala şi dorinţa

Îndoiala:

Şarpele i-a spus Evei că doar dacă mânâncă şi din pomul oprit atunci poate spune ca are libertatea de a mânca din toţi. Realitatea a fost aceea ca mâncând din pomul oprit, i s-a interzis să mai mănânce din vreun pom din Eden.

Satana a pus la îndoială atât cuvântul lui Dumnezeu cât mai ales bunătatea şi dragostea Lui. Dumnezeu poate fi numit bun doar în măsura în care nu pune restricţii şi este transparent total. V-a spus Dumnezeu de ce nu aveţi voie să mâncaţi din el? De ce vă cere vouă să-L iubiţi fără limite când El are secrete faţă de voi?

Imputându-I lui Dumnezeu motive ascunse, trecute sub tăcere de revelaţia Sa şi producând suspiciune în mintea omului, şarpele neagă autenticitatea şi seriozitatea cuvântului lui Dumnezeu.

După concepţia falsă a diavolului, păcatul este o formă de cunoaştere superioară la care pot ajunge doar aceia care trec peste limite. Cu alte cuvinte depăsirea limitelor morale (că despre asta vorbim), te aduce pe culmi ne mai explorate. Altfel spus, Satana promite trăirea înaltă, accesând mijloace josnice.

Minciuna şarpelui „veţi fi ca Dumnezeu” ocupă locul I în topul celor mai neruşinate şi nesimţite minciuni. Toată scena din grădină începe cu o minciună, deghizarea Satanei în şarpe. Cum anume dorea omul să ajungă când va mânca din fruct, nici el nu ştia. Ce înseamnă de fapt să fii ca Dumnezeu? Nici asta nu i-a explicat diavolul. Ce anume din ceea ce era Dumnezeu vroia omul? Egalitatea? Suveranitatea? Imensitatea? Sfinţenia? Puterea şi capacitatea creatoare?

E foarte clar că Satana şi omul din Eden au râvnit la atributele măreţiei lui Dumnezeu, acele atribute necomunicabile omului: omniprezenţa, omnipotenţa, infinitatea, imuabilitatea, suveranitatea. Atributele bunătăţii lui Dumnezeu sau cele comunicabile omului: dragostea, mila, sfinţenia, dreptatea, integritatea, credincioşia, etc; erau deja la îndemână. Dumnezeu este o fiinţă incomprehensibilă, nu-I cunoaştem calităţile sau natura într-un mod complet şi exhaustiv. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar aşa cum S-a revelat pe Sine. Şi nici din ceea ce ne-a revelat despre Sine, noi nu înţelegem în întregime. Astfel, există şi va exista întotdeauna, o notă de mister în cunoaşterea lui Dumnezeu[1].

Dorinţa:

Diavolul este expert în a face publicitate lucrurilor interzise de Dumnezeu. Adam şi Eva au trecut de mai multe ori pe lângă pomul interzis, fiindcă era în apropiere de pomul vieţii, însă până ce şarpele nu i-a făcut falsa reclamă, Evei nu i s-a părut atractiv şi nici bun de mâncat.

Perfidia diavolului se descoperă şi prin faptul că se foloseşte de creaţia lui Dumnezeu pentru a ispiti creatura. Logica lui a fost că un Dumnezeu bun, aşa cum Îl credea omul, nu poate să facă lucruri rele, mortale chiar, pentru creaturile Sale. Nu mai putea fi vorba de Paradis dacă ceva rău a fost creat cu bună ştiinţă de Dumnezeu. Aşadar pomul cunoştinţei binelui şi a răului, era ceva foarte bun de care Dumnezeu în mod deliberat îi ferea. Logica vicleană a diavolului camuflat, a prins sol fertil în mintea şi inima Evei.

Iată o declaraţie profundă pe această temă: „Ispita se joacă cu faţetele bunurilor, ademeneşte cu trăsăturile atrăgătoare ale frumoaselor creaturi, şi păcatul perverteşte aspiraţiile pe care acestea le trezesc în mod corect în noi”[2]. Iată, aşadar, de ce atât de mulţi oameni au căzut victime produsului Satanei, păcatul.

Şi azi, ca şi în Eden, şi ca întotdeauna după aceea, Satana se foloseşte de elementele creaţiei pentru a ispiti şi degrada coroana creaţiei lui Dumnezeu, omul. Acelaşi autor citat mai sus subliniază excelent următorul fapt: „Răul nu se află în bunul creat de Dumnezeu, ci în refuzul ordinii pe care Dumnezeu a instituit-o spre folosul lumii[3]. Aş mai adăuga că răul mai constă şi în refuzul acceptării scopului corect al creaţiei.

De exemplu, strugurele e un fruct creat de Dumnezeu, având ca scop să declanşeze o sărbătoare sănătoasă papilelor gustative atât în forma lui solidă cât şi lichidă, prin sucul natural obţinut. Omul care consumă din el, sau din sucul lui, poate să spună satisfăcut şi cu o minte limpede: „Slavă Ţie Creatorule pentru savoarea acestui fruct!” Dar din acelaşi fruct se poate obţine şi băutură ameţitoare, care să facă pe om să aducă injurii Creatorului şi să aibă dificultăţi de ghidare şi echilibru, precum şi comportament deviant. Fructul nu are nici un defect. Creatorul nu l-a făcut pentru ca omul să facă băutură alcoolică şi să-şi piardă mintea. Astfel răul nu se află în bunul creat ci în întrebuinţarea greşită şi pervertită al acestuia.

Adesea ispita se leagă de nevoi umane fundamentale şi de dorinţe legitime care le corupe şi perverteşte. A mânca este o necesitate a fiinţei umane şi nu este nimic rău în aceasta. Însă, adesea, diavolul ispiteşte omul să consume din ceea ce Dumnezeu a interzis să fie consumat, sau din ceea ce este bun ca hrană, ispita este ca omul să se consume abundent, fără temperanţă. Iar a te hrăni într-unul dintre aceste moduri este păcat.

Ispitindu-L pe Isus, de pildă, diavolul I-a oferit lucruri care I se cuveneau de fapt Fiului lui Dumnezeu; însă Îl invita pe Isus să inverseze ordinea definită de Tatăl.[4]

Ispita îţi dă adesea simţământul că tu ştii mai bine şi că modul tău de a acţiona este cel mai corect. Ispita e alegerea de a nu sta la rând, dorinţa de a trece peste ordinea pusă de Dumnezeu. Ispita este ceva de genul nebuniei de a sări din avion fără paraşută, doar de dragul simţământului că zbori. Ispita este întotdeauna ceva dulce în gură şi amar în pântec.


[1] Millard J. Erickson, Teologie Creştină, vol.1, Editura Cartea Creştină, Oradea,1998

[2] Blocher Henri, Revelaţia originilor, Editura Peregrinul, Cluj-Napoca, 2010, p.132

[3] Idem

[4] Idem2, p.133

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

2 comentarii

    Un om intelept spunea ca daca Satana iti bate la usa inimii, roaga-L pe Isus sa-i deschida. Iar pentru aceasta, trebuie ca Isus sa locuiasca in inima…(nu se stie in ce moment va bate Diavolul la usa. Si inca ceva: trebuie sa-L cunosti pe Isus, ca nu ai putea sa-I ceri un serviciu unui necunoscut!)

    intr-adevar, sfatul e intelept, dar asa cum zici, poti spune asta doar daca Isus locuieste acolo. diavolul este poftit adesea in inimile noastre pentru ca ne place oferta lui, chiar daca din experienta noastra, produsele lui s-au dovedit inselatoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *