Mai mult decât o simplă pâine

Regulile și principiile lui Dumnezeu nu sunt absurde și inutile ci ele au întotdeuna o logică și rațiuni atât înțelese cât și tainice, deocamdată.

Regulile strice legate de mană pot fi cel mai bine înțelese în lumina întregii Biblii, începând cu Deuteronomul și terminând cu Apocalipsa. Așa cum vom vedea, mana trebuie înțeleasă nu doar ca o simplă hrană o ci și un simbol prin care Dumnezeu urma să Se reveleze în diferite ocazii.

Ispitirea Domnului Isus (Mat. 4,1-4; cf. Deut. 8, 1-3).

Domnul Isus a fost „dus de Duhul” în pustie pentru a fi testat timp de 40 de zile. La sfârșitul celor 40 de zile, Satana s-a apropiat de El și L-a ispitit. Prima ispită s-a concentrat pe hrană. După 40 de zile de post era numai normal ca Domnului Isus să-i fi fost foarte foame astfel că Satana L-a ispitit să-Și dovedească divinitatea satisfăcând nevoia umană pentru hrană.

Răspunsul Domnului este o citare din Deut. 8, care este o reflecție teologică a incidentelor descrise în Exod 16. Lecția desprinsă din Deut. 8 este aceea că nevoile fizice sunt secundare responsabilităților spirituale, cum ar fi de exemplu ascultarea voiei lui Dumnezeu. A satisface o nevoie fizică legitimă, cum ar fi hrana, încâlcând voia lui Dumnezeu este greșit. Prin faptul că a rezistat tentaței diavolului, Isus ne-a transmis și nouă mesajul că mai degrabă ascultarea de voia lui Dumnezeu aduce salvarea vieții omului și nu hrana fizică. Principiul este acesta: supunerea față de Dumnezeu este mai importantă decât satisfacerea nevoilor fizice, trupești.[1]

 

Rugăciunea Tatăl nostru (Mat. 6,11)

Ucenicii au fost învățați să se roage „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Fără echivoc, expresia acesta este de asemenea o trimitere cu gândul la poporul din pustie, unde în mod miraculos, pâinea cădea în fiecare zi și pentru fiecare zi. Mana era un exercițiu de încredere zilnică în Dumnezeu.  

Pentru cei care viața nu înseamnă doar mâncare, „pâinea zilnică” nu este un motiv de stres ci o celebrare a credinței indiferent de cât au sau nu în frigider. Deși dependența de Dumnezeu trebuie să fie o chestiune zilnică, ea nu este un motiv pentru lenevie. Dependența de Dumnezeu pentru nevoile zilnice ne învață că nu stocarea materialistă este scopul vieții ca și în cazul funicilor, ci investirea noastră deplină  în voia Sa.

„Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1Tim. 6,17).

Ca principiu „mana” ne învață  despre autocontrol, temperanță și încrederea că Dumnezeu ne oferă întotdeauna suficient: „Am fost tanar, si am imbatranit, dar n-am vazut pe cel neprihanit parasit, nici pe urmasii lui cersindu-si painea” (Ps.37:25).

 

Hrănirea celor 5000 și controversele din Ioan 6

Mulțimea L-a urmat pe Isus într-un loc retras, suficient de departe de „civilizație” pentru a-L asculta predicând. La vremea prânzului, când tot omul flămânzește, ucenicii Îi propun lui Isus să trimită mulțimea la caselor lor pentru a se putea hrăni. Propunerea este ignorată de Isus, în schimb le oferă o masă pe cinste formată din pâine și carne (pește) la fel cum odinioară le oferise și părinților lor; pâine și carne (prepelițe).

Isus a dorit să repete o lecție ce trebuia învățată și de noua generație de evrei de aceea El le spune răspicat: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Nu doar nevoile fizice trebuie împlinite pentru ca omul să se bucure deplin de viață ci mai ales nevoile spirituale pentru care El a și venit de fapt.

Spunând despre Sine că este „Pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer”, Isus face  analogie la „pâinea din ceruri” dată israeliților în pustie. La fel cum mana a salvat poporul în pustie de moarte prin înfometare, Isus a venit să salveze de la moarte spirituală pe poporul Său, oferindu-le viața veșnică. Isus nu doar a pretins că El era pâinea ci El este cea mai bună pâine.[2]

O altă paralelă evidentă între vechii și noii israeliți este că la fel cum cei din vechime au cârtit mai târziu împotriva manei numind-o „hrană proastă” (Num. 21,5), într-un fel asemănător au reacționat și contemporanii lui Isus: „Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer”(Ioan 6,41). Se observă așadar că istoria sfântă „nu le-a folosit la nimic” celor din timpul lui Isus și anii care au trecut peste generațiile anterioare s-au dovedit a fi o risipă de har. Au rămas tot carnali dorindu-și o împărăție în care amintirea peștilor, castraveților, pepenilor, prazului, cepei și usturoiului (cf. Num. 11,5) să devină o realitate cotidiană permanentă.

Oamenii  a căror dumnezeu este pântecul sunt nefericiți cu „Pâinea care coboară din cer” care satură pe deplin sufletul și oferă materialismul cu porția.

 

Avertizările și promisiunile bisericii Pergam (Apoc. 2,12-17)

Biserica Pergam deși în general  apăra și trăia credința într-un timp istoric dificil, este mustrată de către Dumnezeu de căderea în erezia „învățăturii lui Balaam” și cea nicolaiților.

”Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenţei spirituale creştine (dintre anii 313-538) în Biserica cezarilor şi a episcopilor care au trădat evanghelia.

După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor şi ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor şi a parvenirii, o mulţime de episcopi şi învăţători libertini au influenţat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22).

Obiceiuri şi concepţii păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovaţii şi explicaţii noi au început să apară şi în scurt timp, creştinismul de modă veche a devenit intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul şi cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă”.

Mana este un simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Iisus— Pâinea vie şi al testului spiritual al păzirii sabatului (Ex 16, Ioan 6)… . Pregătită de îngeri şi ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoţilor, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentaţiei simple, necarnate, venind în opoziţie cu stilul de viaţă al nicolaiţilor care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucţiunile lui Moise şi ale apostolilor (Ex 16:4, Num 11:4-10, Ex. 15:26, Ps.78:18, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda 12, 2Petru 2:13). Pentru a înţelege „slobozenia” de care făceau uz nicolaiţii, citiţi cu atenţie epistolele lui Iacov, Iuda, 2 Petru 2-3 şi epistolele lui Ioan”.[3]

Cei care vor birui vor fi, așadar, hrăniți de prezența lui Isus în întreaga veșnicie. Cei care au făcut încă de pe acest pământ din Hristos pâinea lor de fiecare zi, vor avea parte de o nespusă delectare și încântare sfântă cu El, Pâinea lui Dumnezeu, darul coborât la noi spre înălțarea noastră.

 

 

 



[1] Bob Deffinbaugh, https://bible.org/seriespage/boot-camp-and-%E2%80%9Cc%E2%80%9D-rations-exodus-16

[2] Idem 1

[3] Florin Lăiu, http://apocalipsa.intercer.net/article.php?id=33

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *