Minciună de geneză, minciună de exod
Nu-ţi spuneam noi în Egipt: „Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustiu?” (Exod 14,12)
Ieșirea din Eden a lui Adam și Evei a fost din cauza ascultării minciunii diavolului că vor trăi în ciuda nesupunerii față de Dumnezeu. Minciuna pe care diavolul a inoculat-o în mințile celor ieșiți din Egipt a fost că vor muri cu toate că Dumnezeu i-a scos din robie pentru o „viață din belșug”. Astfel, omul a fost scos din „Țara unde curge lapte și miere” din cauză că a dat crezare unei minciuni: „nu veți muri!” iar Israel urma să fie privat de intrarea în „Țara unde curge lapte și miere” tot din cauza unei minciuni diabolice: „nu veți trăi!”.
Ca și în cazul lui Adam și Eva, poporul a dat ascultare acestei minciuni care până la urmă a adus consecințe fatale. Pe tot parcursul drumului spre Canaan au trăit într-o continuă spaimă a morții indusă de propria necredință, ne mai ajungând să se bucure de viață și mai ales de Cel ce era Viața. (Exod.16:3, Exod.17:3, Exod.20:19, Num.14:2, Num.16:13, Num.20:4, Num.21:5).
Paranoia morții era atât o dovadă a lipsei de credință cât și o declarație de protest față de călăuzirea lui Dumnezeu. Personal cred că aceste tânguiri erau un mod de a-L determina pe Dumnezeu să-și onoreze promisiunea în termenii lor. Realitatea evidentă care reiese din istoria eliberării și a pustiului este că poporul își dorea mai mult Canaanul decât pe Dumnezeu. Destinația lor era „laptele și mierea”, în timp ce Dumnezeu a încercat să le deschidă ochii în toți acești ani și să vadă adevărata lor destinație: Dumnezeu Însuși.
Creștinii de azi riscă să repete la indigo aceleași greșeli ca și poporul acesta. Uităm sau poate nu știm că destinația creștinului nu este în primul rând o Țară ci o Persoană. Dacă nu înțelegem că Paradisul nu este decât o stare și că destinația este Isus Hristos, drumului vieții îi lipsește adevăratul Nord. Canaanul veșnic este un bonus primit la destinație. „Omul a cărui comoară este Dumnezeu are toate lucrurile în Unul singur”, scria A.W. Tozer și este un mare adevăr .
Pentru creștini „exodul” nu s-a încheiat și nici declarțiile mincinoase ale diavolului. Creștinii, confruntați cu experiența pustiei, par să creadă într-un număr tot mai mare că nu au șanse să vadă vreodată Raiul având în vedere păcătoșenia lor. Deși este adevărat că cu fiecare păcat scad șansele de a fi sfânt, este tot la fel de adevărat că acestea cresc cu atât mai mult cu cât omul se pocăiește. Pocăința autentică este un pas mai mare spre înainte decât cel al păcatului înapoi.
Rămânerea în păcat este ceea ce ne taie dreptul de a moșteni Cerul și nu căderea în păcat. Pentru ridicarea din păcat există remediu, Isus Hristos, dar pentru persistența în el, nu. Rămânerea în păcat este un rezultat a două alegeri personale: plăcerea și fatalismul.
Unii iubesc păcatul pentru că n-au cunoscut o altă sursă de plăcere, cea autentică, Dumnezeu. Alții vor rămâne în păcat din cauza necunoașterii autentice a lui Dumnezeu. Fatalismul păcătosului se instalează pe fondul unei imagini deformate despre Dumnezeu, care este văzut ca o persoană dură și mai puțin înțelegătoare și iubitoare.
Tragismul creștinilor de azi este că în viața lor aproape că își găsesc mai multe motive să creadă că nu vor fi mântuiți decât să creadă făgăduințele mântuirii lor. De aceea la sfârșitul istoriei vom vedea aceeași greșeală istorică, același păcat milenar: necredința.
Te invit începând de azi să crezi, în ciuda slăbiciunilor tale, în mântuirea pe care Hristos ți-a atribuit-o pentru apoi să o poți împărtăși altora. Pentru azi e destul să crezi în El și să-L iubești!