Ne-vestita veste bună
1. După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus.
2. În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele.
3. Femeile ziceau una către alta: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?”
4. Şi, când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese prăvălită.
5. Au intrat în mormânt, au văzut pe un tinerel şezând la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb, şi s-au înspăimântat.
6. El le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.
7. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.”
8. Ele au ieşit afară din mormânt şi au luat-o la fugă, pentru că erau cuprinse de cutremur şi de spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. (Marcu 16).
Femeile au venit la mormânt cu durere dar în acelaşi timp acceptând trista realitate: Isus a murit şi aşa va rămâne. Dezamăgirea şi deziluzia, speranţele frânte şi credinţa făcută bucăţi, formau existenţa lor în acel moment. Au venit să facă un ultim gest nobil pentru Învăţătorul lor, pentru Acela care L-au iubit, şi anume să aducă miresme de viaţa într-un loc al morţii. Chiar şi acest ultim gest de iubire era sortit eşecului deoarece nu era nimeni care să dea piatra de la gura mormântului, iar ele ca femei aveau prea puţină putere. Dar unde-s bărbaţii? Ucenicii de ce nu au venit cu ele? Nu i-a mai văzut nimeni din grădină; excepţie au făcut Ioan şi Petru, pentru o vreme. Cel mai mult a rezistat Ioan, care a stat lângă Isus până a murit.
La mormânt femeile au parte de surpriza surprizelor, sau cel puţin aşa a vrut Dumnezeu să fie; un mormânt gol dar plin de speranţă. Văzând dată piatra la o parte şi mormântul lipsit de trupul lui Isus iar pe tânărul îmbrăcat în alb din interiorul mormântului, femeile trec prin şocul şocurilor. Pline de spaimă şi nedumerire fug de la mormânt ignorând, ba mai mult, neascultând de cuvintele îngerului care le-a spus să mărturisească ceea ce au văzut. Aceasta dovedeşte teama şi incapacitatea de a crede vestea bună. Interesant este că, de-a lungul vieţii şi misiunii lui Isus, de multe ori ucenicilor şi celorlalţi care erau vindecaţi şi Îl urmau, li s-a spus să tacă în legătură cu cele întâmplate şi nimănui să nu zică nimic; ei însă nu au ascultat, ci mai cu putere vorbeau despre El şi minunile Lui. Acum însă când li se cere femeilor să vorbească cu putere despre învierea Lui, ele aleg tăcerea. De ce?
Dacă Isus este mort în viaţa ta, nu poţi spune altora despre Învierea Lui chiar dacă El este viu în realitate. Teama de a mărturisi învierea Lui vine din realitatea vieţii tale, deoarece în viaţa ta Isus încă este fără viaţă. Ne e frică să vorbim despre Isus fiindcă nu-L simţim în viaţa noastră. Ne e teamă să-L prezentăm lumii pentru că vedem absenţa Lui din viaţa noastră. Credinţa care nu are putere în viaţa ta, este mai greu de transmis şi altora. Nu poţi vorbi despre înviere atâta timp cât este moarte spirituală în tine. Tăcem din cel puţin două motive: fie nu avem ce spune, fie ne este frică de consecinţele vorbirii noastre.
Evanghelia este o culegere de veşti bune şi pe înţelesul tuturor, profundă şi garanţia unei vieţi de calitate. Iar veştile bune trebuie răspândite cu mare putere şi entuziasm. Trebuie să facem faţă concurenţei diavolului si mesagerilor lui cu mesajele lor cu tot. Dacă ne uităm pe harta spirituală a planetei, ne vom îngrozi; pseudoevanghelia diavolului este răspândită pe o arie mult mai extinsă decât evanghelia veşnică lui Isus.
Noi nu mai trebuie să stăm ascunşi ca ucenicii de ieri, şi nici să tăcem ca femeile care au venit de la mormânt, ci să vorbim, să vorbim despre cerul frumos, să vorbim despre Isus cel iubitor. Acum e vremea noastră, e vremea veştilor bune, e vremea răspândirii parfumului de veşnicie. E vremea ta! Fii tu însuţi o veste bună! Fii tu însuţi parfumul Paradisului!