Necredința ca infidelitate
Reacția poporului la condițiile de la Refidim este mai agresivă față de cele anterioare. Aici nu avem de a face o simplă cârtire ci o rebeliune în fașă. Teologul John Currid scrie: „Expresia a căuta ceartă este corespondentul unui cuvânt (ebraic) foarte puternic care înseamnă a depune toate eforturile sau a căuta nod în papură cu o anumită atitudine și ostilitate.”[1] Așadar, având în vedere soluțiile cu care Dumnezeu a venit de fiecare dată, întrecând cu mult așteptările lor, revolta poporului era nefondată, nimic altceva decât o evidență a adevăratului stăpân care le guverna viața. Diavolul știe că minunea care vine în urma credinței are un impact deosebit asupra întregii vieți a credinciosului, de aceea, pentru a evita transformarea, Satana tulbură inima înaintea săvârșirii minunii astfel că atunci când ea se întâmplă să o percepi ca fiind doar o datorie divină în vederea bunăstării tale.
Observăm că nici la Refidim, cum de altfel aproape niciunde, Moise nu înregistrează nici o reacție pozitivă, de mulțumire post-miracol. Viața din robia egipteană i-a condiționat pavlovic în mod reactiv. Acolo protestul era parte din viață chiar dacă nu le făcea viața mai ușoară ci dimpotrivă. Aici, în noua formă existențială, protestul însemna obrăznicie și nerecunoștință, o alegere de a pune egal între stăpâni în ciuda evidențelor.
Dincolo de protest, poporul ajunge să la o cotă a nesimțirii greu de imaginat. Opoziția rebelilor față de persoana și autoritatea lui Moise se intensifică într-atât încât acesta vede un pericol iminent de a fi chiar linșat de către popor: „Încă puțin și mă vor ucide cu pietre.”
La Refidim nu este doar un refuz de a vedea harul divin ci și un grosolan abuz de har, care îi aduce pe punctul de a fi exterminați de Dumnezeu. Pe lângă autoritatea lui Moise este contestată pe față și prezența lui Dumnezeu: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” Gândiți-vă că această întrebare impertinentă a fost pusă în ciuda faptului că norul prezenței divine era în tabără iar mana cădea în fiecare dimineață.
Moise numește această nesăbuință ispitirea lui Dumnezeu care înseamnă, cel puțin în acest context, încumentarea de a-L forța pe Dumnezeu să acționeze conform josniciei lor și nu sfințeniei caracterului Său, potrivit dorințelor lor instinctuale și nu așteptărilor Sale divine. Una dintre cele mai mari probleme ale noastre sunt așteptările scăzute pe care le avem de la viață și chiar de la Dumnezeu[2]. Iar pentru a ne ridica așteptările la nivelul potențialului divin este nevoie de cunoașterea lui Dumnezeu. Cea mai bună cale în vederea cunoașterii lui Dumnezeu este rugăciunea sau conversația smerită cu El. Rugăciune ne sfințește dorințele noastre. „Smerenia Îl onorează pe Dumnezeu, iar Dumnezeu onorează smerenia”[3].
Dacă ateismul este alegerea de a nega existența lui Dumnezeu iar scepticismul este alegere de a avea dubii cu privirea la El, necredința este alegerea de a riposta față de providență și de a-I fi infidel lui Dumnezeu, uneori, în mod ostentativ. Fiecare dintre cele trei atitudini sunt ostile lui Dumnezeu însă cel care alege deliberat necredința va avea de dat mai multe „explicații” la judecata finală.
Incidentul de la Masa și Meriba nu este o alienație temporară așa cum, adesea, este scuzat păcatul în contemporaneitate și nici chiar cădere nervoasă. Acest incident a fost un tipic existențial atât pentru poporul de atunci cât și pentru generațiile următoare.