Osiris însângerat


19. Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: „Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge; şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.”
20. Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului, sub ochii lui faraon şi sub ochii slujitorilor lui; şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge.
21. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului, şi a fost sânge în toată ţara Egiptului
(Exodul 7).

Împotrivirea ostentativă și continuuă a lui Faraon, L-a determinat pe Dumnezeu să pornească ostilitățile. Așa cum vom vedea și la celelalte plăgi, Dumnezeu va ataca în primul rând zeitățile Egitului, ca apoi consecințele atacului divin să se materializeze în cei care adorau zeii respectivi.

În timp ce Faraon împreună cu preoții și anumiți curteni de seamă ieșeau la râul Nil pentru o ceremonie specială anuală, serviciul lor religios este întrerupt de amenințarea lui Moise și Aron cu atacul din partea lui Dumnezeu. Ritualul la Nil era cât se poate de important pentru Faraon și era împlinit înaintea revărsărilor anuale ale apelor lui. Revărsarea anuală a apelor Nilului făcea posibilă agricultura în Egipt. Așadar, Nilul era considerat întreținătorul vieții iar brațele și canalele lui erau privite ca și sistemul vascular al marelui Osiris, dătătorul vieții. Pe lângă Osiris mai existau alte două zeități care se identificau cu Nilul; zeul Khnum – gardianul Nilului și zeul Hapi – spiritul Nilului. Acești zei erau responsabili atât cu gestionarea apelor Nilului și a altor râuri dar și cu perpetuarea vieții prin revărsările anuale.

Greutatea situației de la Nil este dată prin cuvintele sfidătoare ale lui Moise adresate tuturor zeităților Egiptului: ”Iată cum vei cunoaște că Eu sunt Domnul: Am să lovesc apele râului cu mâna Mea, și ele se vor preface în sânge”. Cu vreme bună înainte, Faraon vorbea sfidător la adresa lui Dumnezeu atunci când îi întreabă retoric pe Moise și Aron ”cine este Domnul să ascult de El?” (5,2). Acum la Nil, era vremea răspunsului din partea lui Dumnezeu, un răspuns care va aduce ca efect o rușine națională. Faron va vedea că nu Dumnezeul lui Moise și Aron este o nălucă neputincioasă ci dumnezeii în care el se încrede.

Prefacerea apei în sânge era simbolul blestemului, un efect invers a ceea ce a invocat Faron ca binecuvântare în numele zeilor. Prin această minune, Dumnezeu ”îi taie” venele lui Osiris, îl îngenunchează pe gardianul Nilului, Khnum și îl lasă fără suflare pe Hapi, spiritul Nilului. Chiar și Ra, va rămâne de rușine, fiindcă nici el și nici fiul lui, adică Faraon nu pot face nimic să întoarcă blestemul.

Zeul care trebuia să le dea viața, este acum exponentul morții (”peștii din Nil vor pieri”), al miasmei morții (”Nilul se va împuți”) și al dezgustului (”le va fi greață egiptenilor să bea din apa lui”).

În prima bătălie, Dumnezeu este învingător, în timp ce zeitățile Egiptului sunt decimate pe câmpul luptei spirituale. Totuși Faraon nu dă semne de capitulare, dimpotrivă, impresionat de scamatoriile reușite ale vrăjitorilor de la curte, pleacă de la râu cu o atitudine de continuuă împotrivire față de Dumnezeu. Este tot mai clar că faraon nu este în căutarea adevărului ci în ignorarea și suprimarea lui. Un simplu test ar fi complicat existența vrăjitorilor, dar ar fi și dărâmat concepția lui Faraon despre sine și zeitățile plăsmuite de mintea lor. Pentru a-și dovedi supremația sau cel puțin egalitatea, vrăjitorii ar fi trebuit să ceară zeilor mai sus amintiți, să anuleze efectul plăgii, iar apele Nilului să devină iarăși curate.

Lecția pentru noi. Ignorarea sau tăgăduirea adevărurilor despre Dumnezeu și realitățile Sale absolute, nu ne absolvă de trăirea acestor adevăruri și nici de consecințele încălcărilor lor. În ziua reglărilor de cont cu Dumnezeu, atât ateismul unora dintre noi cât și ipocrizia sau fariseismul altora nu vor fi privite ca o scuză plauzibilă, ci mai degrabă ca o crasă neobrăzare.

Așadar, înainte de a spune ”Nu!” lui Dumnezeu, gândește-te dacă merită cu adevărat!

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *