Relaţie nu ritual(-ism)

Uitându-ne cu atenţie în textele din Evrei 10, 19-25, descoperim că plăcerea de a ne strânge laolaltă este dată de importanţă şi sens. Ca şi argument pentru importanţă, Pavel aduce din nou în atenţia cititorilor roadele jertfei lui Isus. Prin jertfa lui Isus, creştinul se poate bucura pe deplin în închinare. Jertfele şi ritualurile levitice sunt lipsite de utilitate, nu ajută cu nimic, dimpotrivă complică şi privează de plăcere întâlnirea cu Dumnezeu. A ţine de ritual înseamnă a renunţa la relaţie. Este inutil să vii la închinare şi să alegi să stai în curtea templului cum erai nevoit să o faci înainte de jertfa lui Isus, când prin Isus ai drum liber până în locul prezenţei lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor. Una dintre cele mai surprinzătoare declaraţii din cartea Evrei este aceea că în prezenţa lui Dumnezeu, creştinilor nu trebuie să le mai fie teamă. De aceea autorul ne încurajează „să ne apropiem” de Tatăl, să avem deplină „siguranţă” atunci când venim înaintea Lui.

În contrast cu această apropiere, la care sunt invitaţi creştinii, era poporul Israel care păstra distanţa de locul unde se manifesta Dumnezeu. A veni la închinare dar a sta distanţi de Cel căruia ne închinăm este calea sigură spre abandonarea închinării, lucru ce a şi avut loc în poporul Israel. Scopul închinării nu este de a aduce mai multe jertfe ci de a consolida relaţia, scopul închinării este de a schimba faţa închinătorului şi nu a lui Dumnezeu. Scopul închinării prin rugăciunie nu este acela de a spune vorbe multe şi politicoase ci de a de a fi sincer şi simplu. Scopul închinării prin cântare nu este acela de a ţipa mai cu talent sau a mormăi fără tragere de inimă ci de a repeta cu îngerii pentru marele concert al Mielului.

Ritualul omoară relaţia la fel cum tradiţia pune piatră funerară manifestării libere a Duhului Sfânt. Unii iubesc ritualul şi tradiţia deoarece oferă un oarecare confort şi siguranţă, argumentul fiind acela că dacă în trecut a mers trebuie să meargă şi în prezent. Relaţia, în schimb, este biletul spre aventura credinţei care se bazează pe încredere. Relaţia cu Dumnezeu implică renunţarea la tine, la ceea ce eşti pentru a-L primi, în timp ce ritualul implică o renunţare la ce ai pentru a-L determina sau convinge să te primească. Trebuie să recunoaştem că e mai uşor să aduci jertfă decât să te aduci ca jertfă.

Ritualul ne-a jefuit de plăcerea de a ne închina, ne-a făcut nişte religioşi reci şi distanţi şi ne-a răpit spiritualitatea. Mulţimea „jertfelor” ne-a făcut să bombănim în interiorul nostru, să fim nemulţumiţi şi pentru că nu ne putem răfui cu Dumnezeu ne-am descărcat neplăcerile pe semeni. Astfel locul strângerii împreună a devenit câmp de bătălie unde fiecare şi-a descărcat cu „evlavie” armamentul din dotare. De aceea să nu ne mai mirăm că se pleacă din biserică şi că nimeni nu ne mai vizitează.

Ritualul nu pune problema utilităţii şi sensului închinării, nu este interesat de ce se face ceea ce se face, atâta timp cât se face. Ritualul încă mai aduce oameni la biserică dar îi duce doar ca să schimbe aerul de acasă. Drept consecinţă, pentru mulţi oameni, mersul la biserică intră în aceeaşi categorie cu mersul la un meci de fotbal sau la un club. Într-o eră a consumerismului, ritualul are hrană pentru toţi doritorii de fast-food sau hot-dog; important e să fie fast (repede) şi hot (fierbinte). În alte cuvinte, mai străvechi, să fie pâine şi circ.

Tradiţia de a merge la biserică, doar să fi dus de acasă, este una dintre armele de distrugere în masă pe care diavolul le foloseşte cu succes în bisericile creştine. Acest mers la biserică „a cauzat”, scrie Larry Pyle, „o paralizie serioasă a trupului lui Hristos în domenii cum ar fi cel al evanghelizării, închinării şi modului de viaţă creştină zilnică.”

În concluzia acestui capitol aş dori să pledez în favoarea relaţiei cu Dumnezeu care este de fapt esenţa religiei. Este neîmplinitor să mergi la biserică şi să asişti la nişte ritualuri şi tradiţii seci care sunt numite voia Domnului. Închinarea trebuie să fie o revărsare liberă a iubirii divine din inimă înspre Dumnezeu, nu o matriţă rigidă după care să ne conformăm. În închinare nu este vorba despre jertfele noastre ci despre jertfa Lui. Închinarea ca relaţie te face un creştin bucuros, împlinit, eşti o reflecţie a Celui cu care ai intrat în relaţie. Ritualul a produs nişte creştini care arată ca şi cum au fost botezaţi „în suc de lămâie”. Creştinismul în esenţă „nu are lucruri şi locuri sfinte ci oameni sfinţi.” Relaţia ţine cont de oameni, ritualul de obiecte şi tipare, însă nu trebuie să uităm că Dumnezeu a renunţat de mult timp la ritual pentru a ridica relaţia, nu mai este legat şi interesat de lucruri şi locuri sfinte dar este profund interesat să-şi adune un popor sfânt.