”Să facem cunoștință – Eu Sunt Yahweh!”
”De aceea, spune copiilor lui Israel: „Eu sunt Domnul…” (Exod 6,6).
Așa cum vom mai vedea pe parcursul studiului nostru, Dumnezeu alege adesea să se reveleze omului în momentele de criză ale vieții. Cred că El alege să se descopere astfel fiindcă în asemenea momente, aparent fără ieșire, omul este mai dispus să privească spre Dumnezeu. Când viața ne pune cu fața la zidul imposibilităților și al greutăților, cei mai mulți, atunci descoperim că există un cer desupra capului, o dimensiune pe care am tot ignorat-o.
Toată Scriptura este întrețesută de dorința lui Dumnezeu de a se apropia de oameni, de a se implica în viața lor. Această dorința a lui Dumnezeu de a se apropia de noi, devine aproape obsesivă, până acolo încât Dumnezeu hotărăște să ia formă umană prin întrupare, ca să stea cu noi, între noi, să-L putem vedea, atinge și să stăm aproape de El, fără ca această apropiere să ne ucidă.
O dovadă a apropierii lui Dumnezeu de oameni este și dialogul pe care Domnul îl are cu Moise, după ce prima întrevedere cu Faraon se sfârșește cu o aparentă înfrângere a lui Dumnezeu.
În realitate însă, Dumnezeu pare că pune pe pauză acțiunile Sale beligerante pentru a-Și organiza tabăra pentru represaliile ce vor urma. Nu este vorba de o pregătire de luptă ci de un moment de cunoaștere, de a face cunoștință. E ca și cum Dumnezeu i-ar spune lui Moise: ”As vrea ca mai întâi să mă prezint cu adevăratul Meu nume. Eu nu sunt doar Zeul cel atotputernic (EL-Shaddai) așa cum mă știa Avraam, Eu sunt Yahweh « Cel ce sunt » adica, Cel care există prin Sine Insusi, a carui viață nu depinde de nimeni si de nimic, care este Izvorul vieții celorlalte ființe, Creatorul, Cel ce face sa existe toate lucrurile.” Practic numele Yahweh arata o însușire a lui Dumnezeu, poate cea mai de seamă însușire a Sa (http://bcatana.intercer.org/article.php?id=908).
Numele de Yahweh, ar fi trebuit să le transmită imaginea unui Stăpân divin care își tratează supușii nu ca pe robi ci ca pe niște fii, un Dumnezeu de care să te apropii cu drag și nu de care să fugi îngrozit, un Tată care este gata să-și împartă moștenirea cu fiii Lui.
Prezentarea lui Dumnezeu ca Yahweh a mai fost făcută lui Moise și mai înainte (capitolul 3,14.15), însă experiența refuzului dur al lui Faraon și noua lege dată împotriva poporului, aduce în inima lui Moise nu doar dezamăgire ci chiar neîncredere în puterile suverane ale lui Dumnezeu. Aceasta se poate vedea în plângerea pe care o are Moise față de Dumnezeu: ”De când m-am dus la faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face şi mai rău poporului acestuia; şi n-ai izbăvit pe poporul Tău.” Aceste cuvinte ale lui Moise sună ca un evident reproș iar greutatea acestui reproș cade pe ultimele cuvinte: ”n-ai izbăvit pe poporul Tău”, pentru că probabil, gândea Moise: ”N-ai putut!?” Pentru că aceleași simtăminte le avea și poporul, poate chiar mai deterioarate (6,9), Dumnezeu oprește acțiunea pentru a reaprinde flacăra încrederii în El.
Trecem și noi adesea în viața prin atâtea situații în care informațiile despre Dumnezeu par a nu ne folosi la nimic. Ne așteptăm ca și Moise cu poporul, să-L vedem pe Dumnezeu că sare de pe tronul Lui de domnie și intervine prompt în soluționarea problemelor noastre. Când nu o face cum gândim noi și când ne așteptăm noi, suntem ispitiți să dăm de pământ toată teologia noastră, toată învățătura acumulată și să stăm supărați, chiar dezamăgiți de Dumnezeu. Una dintre probleme care le avem ca oameni în ce privește atotputernicia lui Dumnezeu este că atunci când ne gândim la acest atribut, mintea ne sare imediat la ce ar trebui să facă Dumnezeu pentru noi și mai puțin la ceea ar vrea Dumnezeu să facă în noi.
Răspunsurile promte și directe ale lui Dumnezeu la toate problemele noastre, ne-ar face să-L tratăm pe Dumnezeu ca pe servitor, ori asta înseamnă minimalizarea a ceea ce este El cu adevărat. Un alt efect al acestui tip de servilism divin ar aduce la o și mai mare departare a noastră de Dumnezeu. Remarcăm în Biblie faptul că oricât de impresionante și de frecvente au fost, miracolele nu au dat naștere unei credințe durabile. Dimpotrivă – cele mai multe dintre ele s-au remarcat ca exemple ale lipsei de credință. Scopul lui Dumnezeu nu este să-i copleșească pe sceptici cu miracole; ar putea să o facă într-o clipită, dacă ar vrea. El însă caută împăcarea: vrea să iubească și să fie iubit, la rândul Lui (Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu).
Încercările, problemele și suferințele prin care trecem, nu ar trebui să ne facă să ne îndoim de capacitatea lui Dumnezeu de a le rezolva sau să credem că nu-I pasă, ci mai degrabă să așteptăm ca El să le transforme în glorie; realitate ce va fi trăită și de Moise și de popor doar peste ceva vreme. Așteptarea intervenției divine precum și acceptarea voiei lui Dumnezeu în problemele noastre, nu este ușoară dar merită întotdeauna.
1 comentariu
Domnul fie cu noi.