Scârboasă dar sfântă
1. Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească.
2. Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea ţării tale. (Exod 8 )
Să fii fost cuvintele lui Moise o veste bună sau o veste rea, o amenințare sau cuvinte de bine? Desigur pentru noi, cei de azi, vestea că vom fi ”vizitați” de familiile broscărești, sună a plagă dezgustătoare, dar pentru egiptenii de atunci nu a sunat așa, cel puțin la început. Broasca era un obiect al închinării pentru egipteni; ea reprezenta pe Heket, zeița învierii. De aceea, vestea că zeița cu neamurile și descendenții ei le vor face o vizită, nu suna a blestem ci a binecuvântare.
Blestem a început să devină din momentul în care nu mai dădeau semne că vor să plece și deveneau tot mai curiaose și aproape intim implicate în viața de zi cu zi a închinătorilor. Moise a spus clar că: ”ele se vor sui şi vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit şi în patul tău, în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în cuptoarele şi în postăvile de frământat pâinea. Ba încă broaştele se vor sui şi pe tine, pe poporul tău şi pe toţi slujitorii tăi.”
Imaginați-vă ce priveliște ”înălțătoare”: dimineața nu te mai trezește cocoșul cu al lui gălăgios ”cucuriguuuu!” ci zeița broască cu armoniosul ”uac-uac!”. Cred că Faraon își concediase menestreii deoarece erau inutili având în vedere onorabilă orchestră de broaște, broscuțe și broscoi. Broaștele nu erau pretențioase mai deloc, se mulțumeau să-și odihnească trupul firav chiar în patul gazdelor atât de primitoare.
Cred că sfintele broaște au devenit de nesuportat din momentul în care au intrat în bucătărie și au început să dea sfaturi gastronomice și să bage de vină gospodinelor. Altfel nu îmi explic ce căutau ele printre vase și cuptoare, decât că au început să verifice curățenia, precum Sanepid-ul și calitatea gătelilor precum CTC-ul.
O altă problemă trebuie să fii fost, dragostea lipicioasă pe care broaștele și broscoii o arătau față de enoriași. Erau așa de iubărețe că au început cuplurile să aibă probleme: bărbații, mai ales, se teameau ca nu cumva nevestele lor să sărute vreun broscoi ca apoi acesta să se transforme în prinț cu care aceasta să plece de acasă.
Dincolo de partea comică (pentru noi) a situației, textul biblic scoate în evidență tragismul prin care au trecut egiptenii. Cum broaștele nu mai plecau, ceea ce la început ar fi putut parea o vizită la nivel înalt, acum devenea ceva dezgustător; sfânta zeiță broască era privită ca o scârbă națională pe care erai în stare să o calci în picioare în loc să o venerezi.
Fiul lui Ra, Faraon trecea și el prin niște tensiuni greu de imaginat fiindcă invocările lui la zeul suprem nu aveau nici un efect și pe cât se credea de mare, cândva, în ochii lui și al supușilor pe atât de îngenuncheat se vedea acum în fața ochioasei broaște.
Nu puține au fost plângerile la curte și solicitările de a face ceva. Dar ce putea face el decât să plece capul în fața lui Moise și să ceară ajutor adevăratului Dumnezeu: ”Rugați-vă Domnului să îndepărteze broaștele de la mine și de la poporul meu…”
După Osiris, Khnum și Hapi, a venit rândul zeiței Heket la judecata lui Dumnezeu. Dacă după prima bătălie în care zeii au fost învinși se putea trage concluzia că aceștia sunt neputincioși, după cea de-a doua bătălie încheiată, concluzia egiptenilor ar fi putut fi aceea de dezgust.
Istoria aceasta trage un semnal de alarmă care nu ar trebui nesocotit: există un pericol prezent, evident, ca închinătorii moderni să alunce și ei în practica închinării la forme fără fond sau sens, obiecte fără viață și schelete străvechi. O mare parte a creștinilor ignoră Sfântul închinându-se sfinților, sărută icoana dar înjosesc prin vorbe sau fapte pe Acela care este adevărata Imagine a lui Dumnezeu. Ne îmbulzim la capete de morți ignorând zilnic pe Cel Viu. Avem cruci agățate peste tot dar ne este rușine să ne asemănăm cu Acela care a murit pe ea. Suntem mulți dintre noi mai dispuși la sărutarea broscoilor materialismului și religiozității decât la a merge zilnic la braț cu Prințul Emanuel, uitând însă că te asemuiești cu cel care te însoțești și că în cer vor intra doar cei care au chipul lui Hristos în ei.