Slugărit sau slujit?

30. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării.

31. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. (Exod 14)

Cele două versete prezintă un izbitor contrast de forțe.

Mai întâi avem „mâna egiptenilor”, o forță ce a coborât în glie generații de evrei sub povara robiei. Sub sceptrul faraonilor, evreii au construit case egiptenilor, i-au servit făcându-le viața o continuuă vacanță. Și prin munca lor, Egiptul devenea cel mai împresionant imperiu. Ironia sorții lor era că tot ce construiau nu le aparținea. Toată truda și migala, toată energia și talentul erau „răsplătite” cu „ceapă și usturoi” asezonate zilnic cu gustul amar al robiei. Probabil că nu este o mai mare umilință decât să muncești din greu și altul să se bucure de rezultat.

Așadar mâna egiptenilor a fost brutală, nemiloasă, umilitoare. Anii mulți și grei de robie i-a secătuit de orice dorință de a-și schimba soarta devenind cu timpul tot mai resemnați și recunoascători că deși mâna care-i lovește este și mâna care-i hrănește.

Supunerea față de mâna lui Faraon le-a impactat atât de mult existența încât la mometul de dinaintea trecerii Mării Roșii când au văzut forța militară cu care vine Faraon după ei, libertatea lor li s-a părut o greșeală: „Nu-ţi spuneam noi în Egipt: „Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustiu”?” (Exod 14,12).

În Egipt filosofia lor de viață a suferit o îngrozitoare mutație genetică: „mai bine rob dar viu decât liber dar mort!”. Pentru ei, Faraon era mâna tare, chiar cea mai tare și a fost nevoie de o lungă muncă de lămurire pe care Dumnezeu prin Moise a dus-o cu ei pentru a vedea realitatea.  În robie viața lor a  ajuns să fie compusă doar din momente respirabile, însă Dumnezeu avea pregătit pentru ei nenumărate momente care să le taie respirația.

Pe scurt, mâna egiptenilor însemna dezumanizare, un proces dureros de lent  dar sigur al extincției poporului Domnului.

Următorul verset prezintă „mâna puternică a lui Dumnezeu”, o forță ce a umilit întreaga măreție a Egiptului. Timp de mai bine de 8 luni cât au durat plăgile Dumnezeu îngenunchează pe mândrul și marele Faraon, punându-l în postura de rob care cerșește mila Stăpânului. Roate se învârte, nu-i așa? Întregul sistem religios este zguduit din temelii, decoperindu-se o credință bazată pe înșelăciune clericală și regală, o religie de paie, de nimic și nimicuri. Toate marile zeități în care poporul credea dau „bir cu fugiții” când Dumnezeu se manifestă, preoții și regele sunt puși în situații jenante atunci când trebuie să dea explicații mulțimii îngrozite. Minciuna de religie trebuia tot timpul salvată cu o altă minciună. Ca să nu-și piardă autoritatea, Faraon este nevoit să plece capul, pe ascuns, înaintea lui Dumnezeu cerându-i retragerea urgiei, ca apoi după ce urgia era retrasă, Faraon să vină trimfător în fața mulțimii arătându-se ca cel care aduce rezolvarea, abuzând de harul divin și călcându-și de fiecare dată promisiunea făcută lui Dumnezeu.

Tot prin „mâna puternică a lui Dumnezeu” , poporul a fost scos din Egipt și condus miraculos pe drumul libertății, un drum deloc ușor dar invadat de prezența slavei lui Dumnezeu.

Pentru ca poporul să descopere ce Stăpân îi conduce, să creadă in El și să-i câștige inima, Dumnezeu regizează un grandios spectacol al naturii, dorind să le arate, parcă, ce măreață poate fi viața lor alături de El. Despicarea Mării Roșii era un alt mod prin care Dumnezeu le spunea: „Cu Mine sunteți invincibili!”

Din nefericire dragostea poporului pentru Dumnezeu a fost cel mai adesea o dragoste la „prima impresionare”. În anii de robie, Faraon e reușit să-i determine la supunere, prin forța, brutalitate si amenintarea cu moartea, în timp ce Dumnezeu nu i-a putut cuceri pe deplin prin forța dragostei în vederea unei vieți din belșug împreună cu El. Pentru evrei, mâna Domnului ar fi trebuit să  însemne dragoste înnobilatoare.

Fără doar si poate, si noi, crestinii de azi, ne asemanam cu ei ca doua picaturi de apa.

Nu reușim sa slujim Domnului iubirii cu toată puterea noastră, cu toată dorința noastră, cu toată dedicarea noastră, cu tot ce suntem din cauza prezentului ce ne înrobește întunecându-ne viitorul .

In schimb, ne risipim peste măsură din viața, cu toate energiile si potentialul ei in construirea edifiicilor faraonului acestui veac. Lucram atât de mult cu lutul încât devenim una cu el, ignorand sau ne mai gasindu-ne timp sa lucram cu sufletul noastru pentru ca acesta sa devină una cu Hristos.

Suntem terorizați de credite, facturi, termene și proiecte ce trebuie terminate imediat. Suntem bicuiți de telefoane și mail-uri, sufocați de informații inutile și știri pe care nu ar trebuim să le știm. Suntem liberi fizic dar tot mai înrobiți sufletește. Muncim mult și câștigăm puțin, mulți dintre noi la limita existenței. Durerea este că ne-am resemnat în fața acestor robii moderne și unii chiar am devenit mulțumitori pentru „fărămiturile care cad de la masa” magnaților. Robia ne-a devenit formă de existență, iar pentru cei mai mulți, singura formă de existență. Suntem fie prea înspăimântați de mâna „stăpânului veacului acestuia”, fie prea răsfățați de acesta, și nu mai avem nici timp, nici dorință, nici credință și nici voință pentru a asculta discursuri despre libertatea ce vrea să ne-o ofere Dumnezeu. Dumnezeirea s-a investit în răscumpărarea noastră.

În schimb, noi, preferăm o robie în care fiecare face ce-i place decât o libertate în care Dumnezeu este plăcerea noastră și Suveranul ce domnește prin iubire. Ne mulțumim cu edificiile perisabile construite de mâinile noastre decât palatele slavei eterne ale căror „Meșter și Ziditor este Dumnezeu”.

În final, nu ar trebui să uităm că indiferent cât de puternică ni s-ar părea mâna „faraonului” de azi, mâna lui este infinit mai puternică, indiferent cât de seducătoare par a fi ofertele robiei, ele sunt palide pe lângă oferta libertății eterne. Între maleficul stăpân care te slugărește până la epuizare și dezumanizare și Stăpânul care te-a slujit până la moarte Sa cu scopul de-a te înnobila să alegem azi și-n fiecare zi supunerea Atotputernicului Dumnezeu, Veșnicul învingător.

 

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

5 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

11 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *