Strălucitul monument funebru
34. Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui.
35. Lui faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise. (Exod 9)
Mândria lui Faraon este un caz patologic, o boală care îi întunecă judecata, fiind gata să riște totul pentru nimic. ”Mândria unora”, scria Nicolae Iorga, ”nu e decât strălucitul monument funebru, pe care şi l-au ridicat asupra sufletului mort de mult”. O descriere mai bună ca aceasta nu cred că există în ceea ce îl privește pe Faraon și a celor ca el.
După ce Dumnezeu se ține de cuvânt oprind plaga, Faraon, în nebunia lui, nu face altceva decât să-și arate cârpa caracterului cu care continuă să-și lustruiască monumentul funebru.
Mândria morbidă de care suferea Faraon se vede încă de la începutul dialogului cu Moise și Aron: ”de data aceasta am păcatuit…!” (v.27). Tupeul lui este fără margini, astfel că prin declarația aceasta nesmerită, Îl face pe Dumnezeu responsabil absolut pentru distrugerea Egiptului. Dacă Faraon, doar de data aceasta a păcătuit, înseamnă că Dumnezeu l-a pedepsit până la acest moment, fie din plăcere, fie din răutate sau de ce nu, fără motiv.
În rest, Faraon vorbește frumos, chiar surprinzător de frumos. Dacă am fi citit pentru prima dată această istorie biblică, poate chiar ne-ar fi dat lacrimile de emoție. Dacă ar fi să evaluezi pocăința lui Faraon doar după cuvintele lui, ar putea ocupa un loc de frunte în Împărăție. Nu auzi în fiecare zi din gura unui păgân, și încă cel mai important păgân al vremii, că Dumnezeul evreilor are dreptate în timp ce el, fiul lui Ra, este vinovat și că soluția pentru ieșirea din criză este rugăciunea.
Adevărul însă este acela că în spatele cuvintelor frumoase se află o inimă perfidă. Nu de pocăință îi arde lui Faraon și nici de iertarea păcatelor (că nu are decât unul după mândra lui părere) ci de scăparea pielii și a reputației. Dacă reușea și de data aceasta să iasă cu bine din năpastă, mai primea niște aprecieri și recunoașteri chiar dacă nu pentru putere și eroism, era bine și pentru șarlatanie.
Este destul de clar, în opinia mea, faptul că Faraon a reușit să țină situația într-un oarecare echilibru în fața supușilor, datorită pozării în victima lui Dumnezeu. Deși era jenant să nu poți contracara opresaliile divine, Faraon reușea să nu cadă în dizgrația totală a propriului popor datorită unei noi imagini pe care încerca să și-o creeze: capacitatea de negociere. Ideea inoculată de Faraon egiptenilor era, probabil, că dacă nu poți să-L dovedești pe Dumnezeu, atunci încearcă să-L păcălești sau să-L îmbunești spunându-I ceea ce vrea El să audă însă sub nici un chip să nu I te supui.
Sindromul ”Faraon” nu a pierit odată cu moartea lui, este vizibil și azi în mulți creștini de ocazie. Începând de la rugăciuni de iertare frumos alcătuite, continuând cu promisiuni arzătoare, posturi și canoane, spovedanii și plocoane la sfinte icoane, acest tip de creștini ar face orice numai să nu se supună total Sfântului. Ar trebui însă ca nici unul dintre noi să nu uite niciodată că Hristos nu a fost, nu este și nu va fi impresionat de morminte văruite, de blide spălate doar pe dinafară, de rugăciuni lungi și siropoase, de creștini cu gură mare și inimă haină. Dacă mândria merge înaintea căderii, este important să conștientizăm că cei care vor putea sta în picioare înaintea lui Dumnezeu la judecată, sunt aceia care zilnic stau cu inima plecată în smerenie și cu voința supusă ascultării de El.