Testul abundenței

După provocarea lipsei (apei și hranei) următorul test pentru popor este provocarea abundenței. În lipsă am văzut deja reacția poporului: cârtirea. În abundență vom descoperi că poporul răspunde cu nesupunere și exces. Dacă în carență credeau că au motive să-L acuze pe Dumnezeu de incompetență, în îndestulare se poate observa că nu Dumnezeu este sursa problemelor ci ei înșiși.

„Belșugul de pâine și carne au scos la iveală exact ceea ce scosese la iveală lipsa acestora: nu foamea sau setea erau cauza neascultării de Dumnezeu, ci egocentrarea lor și lipsa de respect pentru Dumnezeu, pe care aceasta o produce și o alimentează în ei. Ei nu învățaseră că, de fapt, nu pâinea și apa sunt lucrul cel mai de preț în tabără, ci însăși prezența lui Dumnezeu”[1].

„Domnul a zis lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Exod 16,4).

Darul prisosului nu vine în mod complet gratuit. Interesul lui Dumnezeu nu era doar ca burțile să le fie pline și gurile ocupate ci mai ales ca minunea să contribuie la schimbarea caracterului. Tragic este că așa cum amintea și Domnul Isus mai târziu,  generației maturilor ieșită din Egipt pâinea din cer le-a servit doar ca hrană trupească pentru că nu au vrut să învețe că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului.”

Atunci când această „pâine din cer” a fost oferită, Dumnezeu a dat poporului câteva instrucțiuni legate de timpul strâgerii și folosirii ei. Prin aceste reglementări Dumnezeu a intenționat să testeze și să învețe pe popor în ce privește ascultarea și credința.

Vom lua în atenție aceste îndrumări și vom urmări rolul lor pedagogic în promovarea și creșterea credinței poporului:

• Mana trebuia adunată în fiecare zi.

Prin aceasta Dumnezeu dorea să-i învețe dependența zilnică de El. Aceasta ar putea apărea la prima vedere o pretenție exagerată care indică o satisfacție a lui Dumnezeu de a ține sub control omul. În realitate nu acesta este Dumnezeu. Dependența de El are de-a face cu protecția și fericirea noastră. Este plăcerea lui Dumnezeu atât să ne ofere tot ce este mai bun pentru viața aceasta, cât și a ne ști în siguranță.

Într-o lume plină de adicții păcătoase și ruinante, dependența de Dumnezeu poate fi interpretată ca o altă formă de robie, când de fapt este libertate înnobilatoare. De asemenea, atârnarea de Dumnezeu implica și aplicarea minunii la modul personal. Mana nu era un dat divin ci era o alegere divină de a trimite zilnic hrană proaspătă pentru fiecare în parte. Dumnezeul lui Israel era mereu, zilnic între ei, iar prin consumul acestei „pâini cerești” El dorea, mai ales, să fie în ei .

Niciodată minunea nu are de  a face cu meritul nostru ci cu bunătatea și dragostea Lui de aceea proaspăta mană mai implica și dispoziția lui Dumnezeu de a-i servi zilnic. Prin urmare, dependența față de Dumnezeu nu este o limitare a bucuriei ci este un răsfăț pe care doar El ni-l poate oferi pentru că și-l permite.

Din Egipt până în Canaan toate nevoile zilnice și „cheltuielile” curente urmau să fie plătite din tezaurul prețios al milei Sale. Altfel spus, Dumnezeu Și-a scos poporul și l-a dus în Canaan pe propria Sa cheltuială. De aceea un alt mare beneficiu al dependenței de Dumnezeu este că noi putem cere orice din meniul Său regal fără ca să ne coste nimic. Motivul pentru care oamenii sunt nefericiți  lângă Dumnezeu este că ei tânjesc după ofertele care nu apar în meniul divin de aceea aleg  „independența”.

• Israel trebuia să strângă strict pentru nevoia zilnică în cantitatea indicată fără a stoca pentru a doua zi

În anumite situații stocarea nu este previziune ci nesupunere și lipsă de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mana stocată s-a alterat făcând viermi, la fel cum se va întâmpla și cu depozitele de materialism despre care ni s-a spus să ne ferim – pe acestea le mănâncă rugina și le sapă hoții.

Suficiența nu constă în abundență ci în plăcuta dependență de Dumnezeu. Poți să ai mult și să nu-ți ajungă dar poți avea chiar foarte puțin și să fie îndeajuns.

În cartea Proverbe, poetul Agur a făcut lui Dumnezeu o rugăciune cât se poate de înțeleaptă: „Două lucruri Îţi cer; nu mi le opri înainte de moarte! Depărtează de la mine neadevărul şi cuvântul mincinos; nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pâinea care-mi trebuie. Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: „Cine este Domnul?” Sau ca nu cumva, în sărăcie, să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului meu” (Prov. 30, 7-9, sublinierea îmi aparține).

Pentru că, în general, noi oamenii nu avem o înțelepciune a gestionării proporțiilor, cădem fie în carență fie în exces, în deficit sau abuz. Puțini știm cât ne este de ajuns sau când avem prea mult, de aceea este important să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne dea lecții de chivernisire iar până vom învăța, să-I dăm voie să ne patroneze viața și bunurile ei.

• Poporul trebuia să adune dublu în ziua a șasea și să se odihnească în ziua a șaptea.

A treia condiție legată de mană era ca ei să adune în ziua a șasea o porție dublă, astfel încât să le ajungă și în ziua a șaptea deoarece munca le era interzisă în ziua a șaptea.

Aceeași mană care, în timpul săptămânii se altera și făcea viermi dacă era păstrată până a doua zi, în ziua de Sabat „nu s-a împuțit și n-a făcut viermi”. Vorbim aici de o minune în minune, iar prin aceasta Dumnezeu continua să le ofere evidențe peste evidențe că dependența față de El garantează bunăstarea vieții lor.

Prin minunea păstrării manei până a doua zi, Domnul confirma originea divină a Sabatului: „Vedeți că Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă dă în ziua a șasea hrană pentru două zile”[2].

Legile privitoare la Sabat datează înainte de codul de legi sinaitic și reflectă relatarea creației din Geneza 2,1-3. Sabatul este o lege impusă prin creație[3]. „Dumnezeu obliga poporul să stea la locul lui în ziua a șaptea și să mediteze asupra faptului că viața lui este în căușul palmei lui Dumnezeu și că binecuvântarea nu este scopul relației lui cu dumnezeu, ci rezultatul acestei relații”[4].

Nu avem nici o dovadă că în robia lui din Egipt, Faraon le-ar fi dat posibilitatea să se odihnească în ziua a șaptea sau vreo altă zi pentru în mentalitatea progresistă a lui Faraon nu era timp de oprire mai ales pentru sclavi. Sabatul readus în actualitate de Dumnezeu cu prilejul exodului subliniază o altă diferență majoră între Dumnezeu și Faraon. Dumnezeu este plin de compasiune și purtare de grijă pentru poporul Său în timp ce Faraon nu a fost decât un tiran[5].

Oprirea în ziua Sabatului dovedește un tip de mentalitate a lui Dumnezeu. Pentru El oprirea nu este lenevie ci un timp metafizic. Sabatul este proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu când El se apropie mult mai intim de copiii Săi. Sabatul este o readucere a Edenului în viața omului, o strămutare a ființelor care ascultă de porunca lui în imediata vecinătate a lui Dumnezeu. Oprirea sabatică este timp de înălțare spre divin, este o ocazie în care Dumnezeu dorește să ne spună că viața este o continuă celebrare a binecuvântărilor și nu o goană nebună după o pâine câștigată cu durere.