Trece credința prin stomac?

Al doilea test este cel al lipsei temporare a hranei. Așa cum vom observa, provocările divine sunt oarecum progresive și au un scop pedagogic  tot mai evident. Ce au învățat din prima încercare? Ce au învățat din modul în care Dumnezeu a intervenit în soluționarea crizei anterioare?

Între Mara și pustiul Sin, poporul poposește un timp la Elim „unde erau douăsprezece izvoare de apă și șaptezeci de fântâni” iar tabăra „și-au așezat-o acolo lângă apă”, subliniază cu atenție Moise. Elimul este o  lecție a unei răsplătiri abundente dar nemeritate pentru popor. Confortul de la Elim era mesajul evident al lui Dumnezeu că alături de El nu există motive de panică și nemulțumire și că întotdeauna harul Lui vine în abudență și alteori exces pentru cei care aleg să se încreadă în El.  

„Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; şi au ajuns în pustiul Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului.

Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustiul acela împotriva lui Moise şi Aaron.

Copiii lui Israel le-au zis: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustiul acesta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.”

Domnul a zis lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea (Exod 16, 1-4).

Exact la o lună de la ieșirea din Egipt, rezervele de hrană erau pe terminate. Aveau apă din belșug dar erau în criză alimentară. Ce era de făcut? Mara și Elimul le-a dovedit că teama zilei de mâine și spaima morții erau mai degrabă scenarii ale necredinței și nu realități cu care aveau să se confrunte. Totuși, în ciuda revelației despre Sine a lui Dumnezeu și în ciuda promisiunii recente că le va purta de grijă, israeliții apelează din nou la revoltă și protest în criza cu care se confruntau.

Revolta din pustia Sin este mai gravă și mai de amploare decât cârtirea de la Mara. La Mara, strigătele poporului se îndreaptă înspre Moise în timp ce în pustiul Sin strigătele de nemulțumire se revarsă și asupra lui Aaron. Dacă la Mara cârtirea a venit din partea poporului în general (15,24), în pustia Sin „toată adunarea copiilor lui Israel” deplânge și protestează împotriva condițiilor prezente.

Deși atacul poporului este îndreptat asupra lui Moise și Aaron, în esență evreii cârtesc împotriva lui Dumnezeu. Ei pun la îndoială purtarea Sa de grijă și îi defăimează puterea. Mai mult, protestul degenerează într-atât încât atinge cote de nesimțire uimitoare.

În vociferările lor găsim o declarație desprinsă parcă din cântarea intonată pe celălalt țărm al Mării Roșii. În pustia Sin ei strigă  „Cum de ne-am murit loviți de mâna Domnului în Egipt…”,  după ce la Marea Roșie au cântat „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmași”. Tocmai „mâna” care îi nimicise pe egipteni și eliberase pe Israel este acuzată acum că nu a nimicit pe Israel.

Reiese deja tot mai clar că „nu apa și pâinea era adevărata problemă a poporului, ci respectul pentru Cel care era în mijlocul lor, respectul pentru Domnul. Tocmai pe E l par să-L fi uitat și să-L fi negat. Oalele cu carne pe care le lăsaseră în Egipt prețuiau pentru ei mai mult decât prezența lui Dumnezeu în mijlocul taberei”.[1]

Prin invocarea „bunelor condiții” din Egipt ei afirmau că ceea ce au avut în Egipt era mai bun decât ceea ce au acum, că Faraon era un stăpân mai bun decât Dumnezeu devreme ce sub Faraon aveau acces la bucate alese. În plus, modul cum pun ei problema are de-a face cu însăși esența exodului lor; de ce au mai plecat dacă slujirea lui Faraon era mai ușoară decât slujirea Domnului?

Răspunsul Domnului la plângerile lor este cât se poate de uimitor. În Egipt atunci când evreii s-au plâns de condițiile grele, Faraon le-a luat și paiele, pentru a le face viața și mai grea. Aici, în pustia Sin, Domnul răspunde plângerii lor oferindu-le din belșug cele de trebuință. El promite că „va ploua pâine din ceruri”. Acesta este un alt semn miraculos că Domnul este cu poporul Său deși poporul încă trăia doar prin vedere și deloc prin credință[2].

În poporul Israel, credința și încrederea treceau prin stomac iar lauda era o reacție a unor simțuri satisfăcute și nu a iubirii sau încrederii față de Dumnezeu.