Tristețea sau Ceea ce ne usucă oasele
„O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge și moarte; este îndeajuns să fie strabătută de acea tristețe maiestoasă care este esența tragediei” (Jean Racine).
Tristețea este la jumătatea drumului dintre bucurie și durere, un „fel de penumbră sau de clar-obscur”. Tristețea nu e violentă sau brutală prin ea însăși dar poate distruge permanent sufletul care îi permite o ședere prelungită. Tristețea este un alt ucigaș tăcut al sufletului pentru că „un duh mâhnit usucă oasele”(Prov. 17,22). Tristețea este totdeauna o partitură minoră care ascultată adesea te aduce la disperare. Tristețea poate fi o consecință a unei plăceri deviante, a unei dureri existențiale sau a trădării iubirii ce ai purtat-o pentru celălalt.
Petru Creția[1] scoate în evidență, pe lângă altele, trei tipuri de tristețe:
- tristețea existențială pe care o simțim noi înșine, ca pătimire personală și este legată de evenimente trăite de noi;
- tristețea contemplativă pe care o simțim privind lumea, întâmplările și rosturile ei;
- tristețea sineului de sine care se făurește din cenușa multor arderi și din mâlul amar al unor vise aproape uitate și încununată de singurătate, marea singurătate a sinelui cu sine.
Acesata din urmă, cred eu, este cea mai adâncă, cea mai cuprinzătoare și cea mai periculoasă formă de tristețe deoarece aceasta poate duce la un vid existețial care va da naștere unor progenituri malformate și periculoase pentru ființă: libertinismul, ateismul, nihilismul, fatalismul.
Tristețea sinelui de sine este caracteristica lumii de azi care cântă, se distrează, râde zgomotos, se detrăbălează și se zbenguie lasciv pentru a-și îneca suferința și a trece anestezic peste durerea interioară.
Când tristețea cu oricare dintre progeniturile amintite mai sus se incubează în existența cuiva, orice acțiune, sentiment sau fapte sunt pervertite: cântarea devine strigăt de durere, râsul un zgomot greu de îndurat, dansul o deșănțare, sărutul o trădare iar iubirea ajunge întinare trupească.
Tristețea se scurtcircuitează la întâlnirea cu bucuria care n-are de-a face cu ceea ce ni se întâmplă ci cu ceea ce deja ni s-a întâmplat: Isus Hristos. Credem sau nu, El este sfârșitul întristărilor noastre și începutul unei bucurii veșnice. Try Jesus! (Încearcă Isus!)
„Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Corinteni 4,17.18).