Ultima împietrire
Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi faraon şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea.(Exod 14,17)
Există o limită a păcătuirii noastre pe care nici Dumnezeu nu o mai „poate” tolera cu toată lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea harului Său. Neputința lui Dumnezeu de a mai interveni în viața păcătosului de la acest punct este de fapt nedorința Lui de a mai investi milă într-o ființă umană care falimentează intenționat și obraznic capitalul de dragoste al lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar face un clasament cu „Top 10 abuzatori de har din istorie”, cred că faraonul Egiptului s-ar număra printre aceștia.
Încă nici nu i se uscaseră lacrimile pe obraz în urma pierderii întâiului său născut că Faraon pornește din nou împotriva lui Dumnezeu prin urmărirea poporului Său. Deși vădit zdrobit, Faraon renunță la zilele de jale și pleacă la luptă dorind să dea o lecție lui Dumnezeu pentru durerea care i-o produsese. N-a înțeles nici acum că cel care trebuia să-și învețe lecția era însăși măria sa.
„Toate pedepsele pe care Dumnezeu le-a adus peste Faraon și peste poporul său, au fost atenționările îndelungei răbdări a lui Dumnezeu. Cel ce vrea să nimicească lovește pe la spate și o face fără să prevină. Lucrul acesta se poate spune despre diavolul dar nu despre Dumnezeu (1Petru 5,8)”. Dimpotrivă, Dumnezeu declară: „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască”(Ezech. 33,11).[1]
Supranaturalul, când pătrunde sufletul omenesc, îl deschide către noi posibilități, atât spre bine cât și spre rău. Din acel punct, drumul se bifurcă: un drum câtre sfințenie, dragoste, smerenie iar celălalt către mândrie spirituală, îndreptățire de sine și zel prigonitor. Când apelul divin nu ne face mai buni, ne va face mai răi.[2]
„Pe tronul inimii fiecărui păcătos șade un Faraon și de aceea totul începe cu reacția firească a păcatului din noi: ‘Eu nu cunoasc pe Dumnezeu și nu voi lăsa… să plece”.[3] În locul liniei punctate putem pune orice lucru, atitudine, plăcere, sentiment, etc, pe care îl folosim pentru ne simți bine dar care este scurtcircuitul relației noastre cu Dumnezeu. Atâta timp cât mânia, ura, neiertarea, viciul și altele nu vor fi evacuate din viața noastră, suntem în pericol de moarte spirituală veșnică.
Pentru că ne iubește, Dumnezeu se folosește uneori chiar de „urgiile iubirii Lui” pentru a ne recâștiga de partea vieții. Aceste pedepse, chiar dacă aduc durere, nu sunt un semn al nimicirii divine ci al atenționării Sale. Faptul că supraviețuim „dojanelor” lui Dumnezeu este dovada că aceasta nu a fost altceva decât chemarea iubirii Sale. Însă fiecare refuz de a ne pleca înaintea Lui, nu face decât să grăbească împietrirea noastră totală, punct de la care nu mai este întoarcere.
Plaga a zecea i-a mai dat o șansă la viață lui Faraon. Ultima porțiune de carne a inimii necuprinse de împietrire era suficientă ca Dumnezeu să o străpungă cu dragostea Sa în vederea transformării sale din dușman în supusul Lui. Însă în loc să-L lase pe Dumnezeu să-i stăpânească inima, Faraon a acceptat ca diavolul să-i pună și ultima placă de piatră pe inima sa, aducându-l în postura de inamic iremediabil al divinității.
Și nouă ca și lui Faraon, Dumnezeu ne oferă două opțiuni. Prima este invitația de a recunoaște dumnezeirea Lui în actul mântuirii noastre, de a-L lăsa să ne ia de mână și să ne scoată din casa robiei noastre. A doua este să recunoaștem dumnezeirea Lui în actul pedepsirii și zdrobirii noastre. Dar această ultimă cale este extrem de riscantă pentru că nu știm când anume va răspunde Dumnezeu cu împietrire la împietrirea noastră. Și din valurile mâniei Lui, care se vor prăvăli peste noi, nu mai este mântuire.[4]
Să alegem și azi în locul împietririi noastre față de El, împrietenirea noastră cu El!