Un blid în calea uitării

Nu știu cum faceți voi atunci când plecați într-o călătorie, să zicem în afara țării, dar noi deja ne-am făcut un obicei ca să aducem cu noi suveniruri specifice de pe oriunde călătorim. Ele nu prea au importanță atunci când suntem în țările respective dar capătă o valoare sentimentală deosebită atunci când ajungi din nou acasă. Suvenirurile sunt ca o punte de legătură între trecut și prezent, sunt o dovadă că ai trecut pe acolo și ți-a plăcut. Suvenirurile vorbesc despre o experiență de viață și mărturisesc urmașilor că merită să repete și ei trăiri asemănătoare.

Moise a zis: „Iată ce a poruncit Domnul: „Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustiu, după ce v-am scos din ţara Egiptului.”(Exod 16,32).

Blidul cu mană pe care Dumnezeu a poruncit să fie păstrat este mai mult decât un simplu suvenir pentru că nu vorbea doar despre o experiență trecută și finalizată ci și despre o manifestare continuă a grijii divine. Mana care urma să fie depusă în chivot, alături de toiagul lui Aron și tablele legii, a „constituit piatra de hotar dintre lipsa și belșugul de hrană, dovedind că nici una nici cealaltă nu trebuie să focalizeze atenția noastră. Esența existenței noastre terestre trebuie să fie relația noastră cu Cel care ne poate da și ne poate lua pâinea de pe masă. Blidul cu mană urma să rămână o mărturie pentru toate generațiile viitoare, pentru a sublinia faptul că celui care va îndrăzni să caute mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, toate aceste lucruri [mâncarea și îmbrăcămintea] i se vor da pe deasupra”(Mat. 6,33).[1]

Mana conservată în mod miraculos în chivot urma să fie un remember continuu că lui Dumnezeu Îi place să aibă grijă de poporul Său și să-i ofere binecuvântări bogate mai ales atunci când poporul este lipit relațional de El.

Cel puțin patru principii de viață ar fi trebuit să înțeleagă generațiile viitoare din istoria miraculoasei hrăniri a părinților lor:

  1. Dumnezeu este dispus să ofere. Nimic nu iubește Dumnezeu mai mult decât să-Și țină promisiunile. El veghează în mod activ și așteaptă ca să-L credem pe cuvânt. Capacitatea Lui de a da este mai mare decât capacitatea noastră de primi (Ps.84,11).[2] Dumnezeu este mare nu pentru că nu există nimic mai mare ca El; Dumnezeu este mare pentru că nimic nu e prea mic pentru El.[3]
  2. Dumnezeu știe ce să ofere. Atunci când poporul a văzut dimineața darul lui Dumnezeu nu au știut cum se numea pâinea dăruită de Dumnezeu astfel că au rostit cu toții în cor: man‘hu? – ce este aceasta? Întotdeauna binecuvântările divine întrec așteptările noastre și întotdeauna primim mult mai mult bine decât merităm. Adesea darurile divine vin la noi într-o formă sau mod în care nu le recunoaștem și nu așa cum le așteptăm pentru că Dumnezeu nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem ci ceea ce avem nevoie. Acestea sunt binecuvântări deghizate a căror valoare le vom înțelege de multe ori în timp și încredințați că El ne oferă doar ce este mai bine pentru noi. Uneori avem parte de minuni pe care nu ni le dorim, însă sunt minunile de care avem nevoie.[4]
  3. Dumnezeu știe când să ofere. Prin mana care trebuia să fie adunată în fiecare zi și să nu fie lăsată pentru următoarea, Dumnezeu a vrut să învețe poporul că darurile bune vin de la El și că bucuria de a le avea erau direct proporționale cu încrederea  și dependența de El. Noi nu ne putem bucura cu adevărat de darurile Domnului excluzându-l pe Domnul darurilor. Înțeleptul împărat Solomon scrie o carte întreagă (Eclesiastul) prin care vrea să ne convingă de faptul că bucuriile vieții, chiar și cele mai mici, se transformă în suplicii existențiale dacă Îl excludem pe Dumnezeu din ele. Tot el este acela care ne spune că „toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui”, că Dumnezeu „face orice lucru frumos la vremea lui” (Ecl. 3,1.11a). Încrederea că Dumnezeu le știe pe toate mai bine, inclusiv timpul în care să le ofere aduce încântare inimii și sărbătoare vieții.
  4. Dumnezeu știe cât să ofere. Israeliților li s-a mai poruncit de asemenea să culeagă zilnic  doar o anumită cantitate de mană „un omer de cap, după numărul sufletelor” din fiecare familie. Deși era mană din abundență pe jos, reglementarea divină avea ca scop suprimarea oricărei dorințe de lăcomie și deprinderea lor cu dependența de El și temperanța. Cantitatea darurilor divine tinde să ne abată ființa de la Sursa lor. Uităm prea curând de ce avem, pentru ce și de la Cine avem ceea ce avem. Managementul bun al proporțiilor este un semn al maturității spirituale dar până acolo, unii dintre noi mai avem un drum de parcurs. Un lucru nu trebuie să-l uităm: Dumnezeu oferă întotdeauna potrivit cu nevoile noastre, cu puterile noastre dar cu înțelepciunea și voia Sa.

Moise ne spune, făcând un salt scurt în viitor, că poporul nu a mai beneficiat de mană atunci când ai intrat în Canaan. Iosua scrie în cartea sa că „mana a încetat a doua zi de Paşti, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n-au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului în anul acela.” (Iosua 5,12).

Personal consider, dintr-un anumit punct de vedere, că acest episod evocat în cartea Iosua este unul trist. Poporului i s-a retras, ceea ce Luther numește, „festinul continuu”. De acum fiecare bărbat și cap de familie trebuia să se întoarcă la trudă pentru a câștiga pâinea zilnică. Asta mă duce cu gândul la un moment de mare tragism în istoria omenirii atunci când Adam a fost nevoit să accepte truda și sudoarea pentru procurarea hranei după ce Dumnezeu l-a alungat din Eden din cauza călcării poruncii Sale.

Însă cu toate că Dumnezeu nu și-a mai hrănit în mod direct poporul intrat în Canaan, El a continuat să le poarte de grijă și în alte moduri supranaturale, iar blidul cu mană stătea ca argument că Dumnezeu nu va fi mai puțin interesat de noua generație față de cum a fost cu cea a părinților lor.

Ca o concluzie dar și ca un principiu călăuzitor pentru noi vă propun următorul citat la care să luăm aminte:„Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât că vom uita cumva calea pe care ne-a condus Dumnezeu şi învăţăturile Lui din istoria noastră de până acum”[5].

 



[1] Beniamin Fărăgău, Exodul, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2001, p.153

[2] Mark Batterson, Făuritorul de cercuri, Editura Life, Oradea, 2004, pp.108-109

[3] Mark Batterson, Făuritorul de cercuri, p.124

[4] Mark Batterson, Făuritorul de cercuri, p.138

[5] Ellen G. White, Schițe din viață, Editura Viață și Sănătate, București, p.196

Frumusețea cuceritoare a lui Dumnezeu

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6,3) Dacă este vreun atribut divin la care omul păcătos reacționează vehement acesta este „sfințenia lui Dumnezeu”. Ne place că Dumnezeu…

4 luni

Schimbare de adresă

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă…

10 luni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *