"Sunt mai sfânt decât tine!" sau Cine râde la început(de alţii) va plânge la urmă(pentru el)

„Fiul omului, fraţii tăi, da, fraţii tăi, cei din robie, şi toată casa lui Israel, sunt aceia despre care zic locuitorii Ierusalimului: „Ei sunt departe de Domnul, ţara ne-a fost dată nouă în stăpânire! ” (Ezechiel 11,15)

Au fost deja două deportări în Babilon, a doua chiar substanţială. În ziua acelei de a doua deportări, tremurau zdrenţele pe toţi, fiindcă nu se ştia cine pleacă şi ce rămâne. Şi de fapt ce era mai bine? Să rămâi sau să pleci? Robia ştia toată suflarea ce presupune, dar rămânerea era imprevizibilă. Gândul rămânerii era un amestec de bucurie şi teamă. Bucurie pentru că nu trebuia să-şi părăsească meleagurile sfinte iar teamă pentru că ar putea fi măcelăriţi, lucru pe care îl văzuseră în zilele de mai înainte.

Soldaţii se plimbau împreună cu superiorii lor printre fiecare dintre cei învinşi, uitându-se atenţi la potenţialii intelectuali şi la potenţiala forţă de muncă de care avea nevoie Babilonul. Era clar faptul că cei mai buni din ambele clase erau luaţi. În ziua aceea toţi erau pasibili de robie, fiecare făcându-şi cu frenezie în gând cele mai arzătoare rugăciuni ca Cel PreaÎnalt să aibă milă de ei.

După lungi ore de agonie, plutonul robilor este completat şi gata de drum – 10.000 de robi şi roabe. Cu inima grea, unii despărţiţi de cei dragi ai lor, înaintează pas cu pas spre ţara pe care au decis că vor urî încă de pe acum.

Se aşterne liniştea peste Ierusalim, o linişte apăsătoare. Încă se mai gândesc la cei ce sunt pe drum acum, încă mai îngrijesc de cei răniţi, abia dacă au reuşit să îngroape pe cei morţi.

Dar vremea trece şi viaţa îşi reintră în ritmul ei normal. Păcatele continuă să fie săvârşite fără nici o mustrare de conştiinţă, care era alimentată de filosofia lor de viaţă care este foarte asemănătoare de care vrea să ni se bage pe gât astăzi: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!” – Probabil că nu există Dumnezeu. Aşa că încetează să te mai îngrijorezi(în acest sens) şi bucură-te de viaţă. Sau în versiunea iudaică de atunci: „Domnul a părăsit ţara şi Domnul nu vede nimic!” – Ezech. 9,9. Nici nu ştiau, săracii, cât profetic erau cuvintele acestea.

Erau însă unii care se ghidau după o altă filosofie desprinsă tot din prima. Parcă îi auzim predicând poporului: „Fraţilor, nu are nici un sens să căutăm explicaţii la ceea ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat. Răspunsul este unul singur – păcatul, păcatul lor. De aia i-a şi dus Dumnezeu în robie, că sunt păcătoşi şi de aia am rămas noi aici, pe meleagurile sfinte, că suntem sfinţi, mai sfinţi decât ei. Nu vă tot amărâţi viaţa cu asta ci trăiţi-vă viaţa.”

Cât de insensibili şi făţarnici, nu-i aşa? Cu câteva luni în urmă tremurau şi ei de frica aceleaşi robii iar acum râd de cei înrobiţi, amăgindu-se că datorită sfinţeniei care îi caracterizează şi pe care si Dumnezeu a remarcat-o au rămas la casele lor şi la templul cel măreţ.

Dar oricât de mult ar fi dorit ei să nu îi audă Domnul şi să nu îi vadă, El îi vedea şi îi auzea pregătindu-le şi lor o robie pe măsură, în timp ce robilor li se pregătea o eliberare, într-un Ierusalim fără idoli, iar cei eliberaţi având în piept o inimă nou şi fiind animaţi de un duh nou (Ezech. 9,16-20).

De s-ar fi stins acolo atitudinea de „Sunt mai sfânt decât tine!”, ar fi fost un mare bine, dar din nefericire continuă şi azi la aceeaşi intensitate. Râdem mereu şi noi de robiile altora, îi criticăm cu vehemenţă, îi arătăm cu degetul şi îi dăm afară din biserici cu cea mai mare satisfacţie. Ne aplaudăm între noi sfinţii că am făcut lucrarea Domnului, ca am epurat biserica de păcătoşii notorii. Ne întoarcem în comitete şi facem planuri de evanghelizare pentru anul viitor cu scopul de a-i aduce la Hristos dar şi de a îngroşa numărul membrilor, cu cei din afară. Ca apoi la anul să mai dăm afară câţiva păcătoşi care strică imaginea bisericii – că pentru noi asta contează cel mai mult. Că de ar conta imaginea lui Hristos am plânge cu ei şi pentru ei. Dar de ce să plângi când este mai la modă sa râzi.

Când avem un caz de adulter, se oripilează biserica şi automat îl facem ţap ispăşitor pentru toate eşecurile bisericii şi ale noastre: „Din cauza lui nu dă roade evanghelizarea, din cauza lui biserica este aşa cum e, din cauza lui eşuăm noi, etc.” Nu pledez pentru nevinovăţia lui şi nici nu contest faptul că imaginea lui Isus a avut de suferit, doar vreau să privim mai profund şi onest adevărul. De exemplu nimeni nu este oripilat de propriul lui păcat. Nimeni nu prea mai vrea să creadă că şi duşmănia între membrii familiei bisericii, precum şi clevetirile, şi defăimările au un efect de acelaşi tip asupra cauzei lui Hristos.

Cei mai mulţi ne credem mai sfinţi decât alţii, gândindu-ne că noi nu am putea cădea în nici un fel într-un asemnea grav păcat cum ar fi adulterul fizic(că pentru ăla întâmplat în minte nu te poate da afară nimeni), căderea de la credinţă(sau de la doctrină), călcarea zilei sfinte, Sabatul, etc. Uităm că de fapt gradul de sfinţenie al cuiva se măsoară nu în câte ore stai pe genunchi sau cu Biblia în faţă, nici cât de foarte lung te rogi în public, nici cât de mişcător predici pt alţii, ci în atitudinea care o ai faţă de păcătoşi. Poţi fi un sfânt ca Isus care se plecă spre ei în ai ajuta să se ridice, sau poţi fi un prea-sfânt(a se înţelege:prea-nesfânt) ca fariseii care se aplecă după piatră să dea în ei.

Când atitudinea „Sunt mai sfânt decât tine!” devine filosofie de viaţă lucrurile se agravează, iar când loveşte pe mai mulţi se ajunge la o adevărată epidemie de sfinţi, care ajung să îţi taie dreptul la Paradis, cel puţin aşa cred ei. Astfel ajungem să îi punem în fruntea nostră pe cei care par sfinţi, dar nu prin ceea ce sunt sau vor să devină prin umblare cu Isus ci prin ceea ce au – bani, influenţă, obraz gros. Nu întotdeauna cei care stau mereu pe locurile din faţă sunt si cei dintâi în cele sfinte, dar nici cei care îi găseşti pe locurile umile din spate nu sunt întotdeuna umili; unora le place acolo fiindcă aşa pot să critice pe cei din faţă. Adevărul este că nu este uşor să-i descoperi pe cei sinceri. Asta este o lucrare a Duhului Sfânt, de aceea trebuie să-L lăsăm pe El să acţioneze.

Părerea mea este că inflaţia de sfinţi nesfinţiţi este cel puţin la fel de dăunătoare precum inflaţia de păcătoşi, cu amendamentul că păcătoşii au mai multe şanse de a fi cu Isus în Rai decât acest tip de sfinţi. Şi asta o spune chiar Isus.

„Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” Ieremia 9,24

„Pentru că nu cine se laudă singur, va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă.„

2 Corinteni 10,18

Tu cum te mai lauzi? În ce mă priveşte am obosit să tot umblu pe la magazine după var pentru sfinţi instant. Nu ţine, varul se ia imediat, nici lavabila pentru sfinţi nu e o soluţie. Ar mai fi vopseaua în ulei, care ţine mai mult în faţa oamenilor, dar nu şi în faţa lui Dumnezeu. Şi nici pe oameni nu-i mai poţi păcăli uşor, deoarece chiar daca arati bine vopsit în sfânt, mirosi a chimicale, şi unii chiar sunt foarte sensibili, chiar dacă tu te-ai obişnuit.

De aceea am decis să mă duc la El să mă cureţe, şi nu-i uşor. Nu am să uit ce m-a întrebat înainte de a ieşi din atelierul Lui: „Acum că eşti curăţit cum vrei mai departe să fii?” I-am răspuns: „Vreau să fiu ca Tine!” A zâmbit mulţumit şi în timp ce mă depărtam de altelierul Lui am mai adăugat: „Voi fi lângă tine şi nu uita să stai departe de vopsea!”