Armaghedonul prepelițelor*
Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tăbăra…” (Exod 16,13a)
Pentru a înțelege mai bine importanța și imensitatea acestei minuni vă invit să luăm un pasaj paralel din Numeri 11. Episodul din Numeri 11 se întâmplă aproximativ cu un an după cel din Exod 16, dar conflictul acțiunii este aproape identic. Dacă în Exod 16 ni s-au dat mai multe detalii despre mană aici în Numeri 11 se detaliază minunea cu prepelițele.
În cartea Numeri, îi găsim din nou pe copiii lui Israel plângându-și zgomotos de milă. După un an de revelații și intervenții miraculoase repetate ale lui Dumnezeu, poporul râmâne la vechea partitură în 3 acte: nemulțumire, cârtire, revoltă. În loc de mană, acum ei doreau carne. Cu memoria lor selectivă fac din nou apel la amintirea oalelor cu carne din Egipt primite gratis de înduratul Faraon. Dar au „uitat” să-și amintească simplul fapt că acea mâncare era gratis pentru că ei nu erau liberi. Acolo, în Egipt, nu erau nimic altceva decât animale de povară, iar hrana era adecvată statului lor. Au uitat de asemenea că în Egipt fuseseră victimile unui genocit perpetuu, coordonat și comandat de demonicul împărat[1].
Nu este o ironie că evreii se plângeau de minunea manei în timp ce mai cerea una? Ironie sau nu, există un adevăr ce trebuie amintit și digerat: minunea devine un eveniment cotidian rutinat dacă interiorul îți este golit de prezența dumnezeiască. Deconectarea arbitrară față de Dumnezeu lasă sufletul sec și flămând, de aceea omul ajunge să creadă că soluția este întrămarea prin minune. Greu se convinge omul că nu de minune are el nevoie ci de Dumnezeul minunilor.
Calea spre adevărata reabilitare duhovnicească este prin urmare, relegarea cu Dumnezeu printr-o relație personală zilnică dar puțini sunt dispuși să o urmeze. De aceea s-a creat calea minunilor barbiturice, fără Dumnezeu, unde se păstrează forma dar lipsește esența (icoane care plâng, chipuri care se arată, apă sfințită și moaște care trebuie atinse). Astfel minunea devine un scop în viață, ceva pentru care să lupți, să înduri, să suferi, să meriți.
Adevărata minunea este har divin, niciodată meritat sau câștigat prin cazne, este un cadou pe care Dumnezeu ni-l face prin însăși existența noastră. Și pentru că cele mai multe minuni se cer în domeniul sănătății trupești, ar trebui să învățăm că adevărata minune este să fii sănătos. Iar sănătatea este minunea înțelepciunii de a nu încălca legile sănătații. CEA MAI MARE MINUNE ESTE SĂ NU AI NEVOIE DE MINUNE!
„Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe şi le-a răspândit peste tabără cale cam de o zi într-o parte şi cale cam de o zi de cealaltă parte în jurul taberei. Aveau o înălţime de aproape doi coţi de la faţa pământului. În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea şi toată ziua următoare, poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe; cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri. Ei şi le-au întins în jurul taberei” (Numeri 11, 31-32).
Evenimentul are loc în pustia Paran, o regiune situată la 80 km de Marea Mediterană și tot la aproximativ 80 km de Marea Moartă. Aceste detalii evidențiază de fapt minunea. Prepelițele trăiesc lângă apă și nu zboară pe distanțe lungi. Dacă nu ar fi fost acel vânt aduce de Dumnezeu, ele nu ar fi ajuns niciodată atât de departe de mare. Avem de a face, așadar, cu o minune meteorologică mai ales că atunci când norii s-au dezlănțuit a plouat cu prepelițe. Când prepelițele obosesc, ele cad ca niște poame coapte dintr-un copac așa că nu este exclus ca în acea zi să fi fost și niște cazuri de capete învinețite.
Biblia spune, de asemenea, că prepelițele erau în abundență, răspândite pe o suprafață egală cu un „drum de o zi” în jurul taberei, adică aproximativ 25 de km în orice direcție. Așa cum știm tabăra era așezată aproape circular în jurul Sanctuarului. Astfel că dacă vom calcula raza și o înmulțim cu Pi, vorbim de o zonă de aproximativ 1000 km pătrați acoperită de un strat de prepelițe de aproape 1m grosime[2].
Când păsările au încetat să mai cadă, evreii au început să le adune și fiecare strânsese cel puțin 10 omeri. 10 omeri înmulțit doar cu 600.000 de bărbați egal 6 milioane de omeri. Un omer este echivalentul a unei găleți de 4 litri așa că e posibil ca un evreu să fi înghesuit cam 5 prepelițe într-un omer. Un calcul simplu ne dă 30 de milione de prepelițe adunate, cel puțin.
Fără dubii, acest „tsunami” de prepelițe a fost o minune însă ceea ce a urmat a fost o dramă: „Pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare. Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) pentru că acolo au îngropat pe poporul apucat de poftă” (Num. 11, 33-34).
Minunea însă era și un test. Dumnezeu le promisese că o lună vor consuma carne și urma să se țină de cuvânt dar atunci când prepelițele au căzut în abundență poporul s-a pus să strângă cât pentru o lună, dovedind prin aceasta o lipsă de încredere în promisiunea divină: „Dacă peste o săptămână nu mai vin prepelițe, să strângem acum pentru că ce-i în gură nu-i minciună”.
Eu cred de asemenea că Dumnezeu le-a dat prepelițe raportat la pofta lor și nu la nevoia lor și ceea ce i-a ucis a fost pofta și lăcomia de care au dat dovadă. Lăcomia înseamnă să strângi mai mult decât ai nevoie și să ieși voit de sub providența și grija lui Dumnezeu de fiecare zi. Lăcomia spune: „Nu sunt mulțumit cu ceea ce-mi dăruiește Dumnezeu, vreau mai mult!”.
Am adus în atenție acest episod din Numeri pentru a scoate în evidență din nou faptul că ceea ce a vrut Dumnezeu de la popor în situații limită era să învețe să privească înainte prin credință.
Atât minunea manei cât și cea a prepelițelor scot în evidență faptul că Dumnezeu vrea să cultive în noi dependența de El, deoarece doar atârnarea de El face ca viața noastră să capete sens, valoare și autentică împlinire.
Noi vrem ca Dumnezeu să ne dea resursele pentru o săptămână, o lună sau chiar un an, însă Dumnezeu vrea să cădem în genunchi în fiecare zi ca semn al dependenței noastre de El. Dumnezeu știe că dacă ne-ar da prea mult, ne-am pierde foamea spirituală, am înceta să ne încredem în Cel care ne poartă de grijă și am începe să ne încredem în resursele noastre. Maturitatea spirituală care ni se cere nu înseamnă autosuficiență și independență, așa cum destul de mulți tind să creadă. Ținta nu este independența ci codependența de Dumnezeu. Dorința noastră de autosuficiență este un o expresie subtilă a firii noastre păcătoase, este dorința de a ajunge într-un punct în care nu mai avem nevoie de Dumnezeu, de credință și nici de rugăciune. Cu cât avem mai mult, cu atât tindem să ne încredem mai puțin și să avem nevoie mai puțin de Dumnezeu. Pentru binele nostru vremelnic dar mai ales veșnic este înțelept să-L lăsăm pe El să ne facă porțiile în viață.