Atenție la… victorie!
Una dintre caracteristicile naturii umane este sincoparea atașamentului față de Dumnezeu. Există momente în care manifestările și atitudinile umane prezente într-un act al închinării îți dau impresia că cei care participă la acest act sunt atât de lipiți de Dumnezeu încât șansa căderii lor este foarte slabă.
Judecați după trăirile lor în cadrul unui eveniment religios ai zice că nimeni și nimic nu-i va despărți de Dumnezeu pe care-L adulează febril. Realitatea însă descoperă adesea contrariul. Exaltarea în sărbătoare sau în actul închinării nu este o garanție a profunzimii
relației cu Dumnezeu ci poate fi, și adesea este, un sentimentreligios pasager.
În mod normal și autentic, sărbătoarea închinării este un rezultat al relației profunde cu Dumnezeu și nu demers de impresionare a Lui. Explicația pentru traseul sinosoidal al creștinului în ce privește lauda adresată lui Dumnezeu este dată de imaturitatea relației cu El. Imaturitatea duce la o relație sezonieră cu Dumnezeu; Îl laud de mi se sparg plămânii când e soare și ripostez mânios și zgomotos când anotimpul se schimbă.
După ce dușmanii au fost anihilați atunci poporul a izbucnit în cântare, fapt ce denotă o închinare condiționată. Poporul a început să-L laude pe Domnul atunci când frica de propria moarte dispăruse, atunci când inamicul zăcea pe plajă, atunci când nu mai ai motive să nu crezi.
Cântarea de eliberare compusă de Moise evidențiază experiența sa profundă și mai puțin trăirile poporului. Fără îndoială că poporul a fost impresionat de Dumnezeul lor, motiv pentru care I-au și cântat, însă a rămâne impresionați era provocarea vieții lor. Este lesne să-L lauzi pe Dumnezeu când dușmanii sunt înfrânți sau când nu ai dușmanii, dar cu totul altceva când aceștia îți stau în coaste.
Vremurile de pace, au adus rarerori entuziasm sau credință profundă. Cele tulburi au fost acelea care fie au permanentizat credința în Dumnezeu, fie au dovedit că n-a existat niciodată cu adevărat.
Nu sunt deloc convins de faptul că înfrângerea umilitoare a egiptenilor a născut un sentiment spiritual profund în popor. Mai degrabă este vorba de un soi de satisfacție colectivă că cei care i-au scalvagit au fost răzbunați.
Victoria de la Marea Roșie a fost luată de către evrei ca o datorie normală a lui Dumnezeu care Și-a asumat atât responsabilitatea eliberării cât și a strămutării lor.
Cred că e important ceea ce înveți dintr-o victorie, mai ales dintr-una spirituală. Este vorba doar de-o înfrângere a inamicului sau mai mult decât atât? Te-ai gândit vreodată că victoria poate fi mai întâi de toate o conștientizare a importanței alegerii taberei corecte? Cu alte cuvinte, victoria nu este atât de mult bucuria că ai învins ci o celebrare a unei alegeri corecte. În locul celui înfrânt puteai fi tu dacă ai fi ales greșit tabăra.
Totodată trebuie reținut că victoriile pot fi adesea mai periculoase pentru suflet decât înfrângerile. Există pericolul să te simți în siguranță de acum. Dușmanul este înfrânt iar tu îți poți vedea, liniștit, mai departe de viață, astfel că reduci din vigilență și intesifici petrecerea. Între timp, dușmanul umilit de înfrângerea suferită nu-și poate găsi liniștea până nu vine, cel puțin, cu un nou plan de atac.
Niciodată nu poți fi în siguranță la umbra unei victorii. Întotdeauna cel care-și apără teritoriul este mai înverșunat decât cel care vrea să-l cucerească de aceea e important să luăm în seamă sfatul lui Isus: „Vegheați…!”
Evreii, proaspeți „scoși” din apă nici nu au avut habar de lovitura pe care o vor primi după celebrarea victoriei. De ce a s-au pus pe cărtire după impresionanta cântare, vom descoperi în articolul următor.