Avraam – contează cine zideşte

8. Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.
9. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.
10. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu… (Evrei 11, 8-19).

Avraam este omul credinţei par excelence. Îi mergea bine omului, stătea într-o metropolă a vremii, Ur, avea confort, condiţii, era dintr-o familie cu nume bun şi bogată. Era genul de băiat de care orice tată ar fi mândru, integru, chibzuit, un lider înnăscut, un moştenitor ce prezenta toată încrederea.

Cetatea Ur (Babilonul de mai târziu), promitea la vremea aceea, cam ce promite azi Las Vegas-ul sau alte megametropole moderne. Ofertele pentru desfătarea trupului erau diverse şi multiple, precum produsele din supermarketurile de azi. Dacă aveai bani prea mulţi puteai să te uşurezi de ei la casino, iar dacă erai fără prejudecăţi puteai găsi şi purtătoare de boli venerice. Nici oferta sufletului nu era neglijată, erau idoli şi zei după gustul fiecaruia. Oamenii trăiau ca şi cum nu ar fi ştiut că mai ieri Dumnezeu i-a înnecat pe cei ca ei, destrăbălaţi şi la trup şi la suflet.

Dumnezeu însă, a privit în profunzimea sufletului celui care avea să-i devină prieten, Avraam. Era diferit decât toţi ceilalţi şi Dumnezeu l-a chemat, iar Avraam a ascultat, însă ascultarea lui nu a fost lipsită de provocări.

Provocările credinţei lui Avraam:

Provocarea direcţiei: „Şi unde mai exact te vei duce Avraam?” l-au întrebat rudele, familia şi prietenii. „Nu ştiu exact dar Dumnezeu îmi va arăta”. „Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce” (v.8). E greu pentru omul modern care trăieşte în era GPS-ului să mai plece în locurile ce nu apar pe harta vieţii. Noi vrem detalii în călătoria vieţii noastre, Dumnezeu ne cere încredere. Unii oameni vor să ştie sfârşitul de la început ca să vadă dacă se merită. Cei mai mulţi preferă să vadă cum se termină filmul vieţii lor şi în funcţie de asta să îşi decidă trăirea. A fi precaut este un lucru important şi necesar dar de multe ori precauţia poate schilodi credinţa.

Provocarea moştenirii: Pentru cei care-l cunoşteau pe Avraam era o nebunie să laşi vila şi oraşul pentru cine ştie ce bordei din capătul pământului. Să laşi ceea ce vezi pentru o promisiune fără nici un document legal, era de neînţeles pentru ei. Nici atunci oamenii nu dădeau vrabia din mână pentru porumbelul de pe gard. Explicaţia e că o categorie de oameni nu văd un porumbel pe gard deşi el este acolo, iar o altă categorie de oameni nu pot să prindă porumbelul de pe gard din cauză ca au mâinile încleştate pe vrăbiuţa din pumn. Nu avem cum să moştenim cerul dacă ţinem atât de mult la proprietăţile pământului. Una dintre relele materialismului este că te ţine legat de materie şi nu mai poţi fi liber să priveşti spre realităţile imateriale.

Avraam nu a primit moştenirea pe acest pământ. Unii şi-ar fi pierdut minţile în locul lui Avraam, alţii s-ar fi sinucis cum a facut nevasta lui Lot după pierderea Sodomei, dar Avraam era fără stres. El nu a plecat din Ur şi apoi din Haran că s-a săturat de zidurile din locurile acelea şi dorea să le vadă pe cele din Canaan. Şi nici nu s-a mutat din ţara natală ca să păcălească moartea. El a înţeles că oriunde ar merge, viaţa pe pământ e la fel şi ceea ce zidesc oamenii nu are atracţie pentru el. El avea în minte o altfel de patrie şi „el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Şi ca să întărească şi mai mult aceasta a făcut un gest ciudat pentru cineva căreia Dumnezeu i-a promis ţara: a cumpărat în ţara lui un petec de pământ unde şi-a îngropat soţia. Asta a fost partea pământească a lui Avraam, şi n-a avut nimic de comentat sau de reproşat Celui Sfânt. Credinţa aşteaptă cu răbdare.

Provocarea moştenitorului: Când s-a născut Avram şi a fost numit aşa de către Terah, cine s-ar fi gândit că se va căsători cu o femeie ce nu putea concepe şi va avea de suferit de pe seama numelui. Pentru că Avram însemna „tată înalt” nu puţini au fost uimiţi când l-au văzut fără copii şi au fost destui care puneau degetul pe rană. Parcă aud VRŞ (Vocea Radio Şant): „Vai de săracul Avram, ce folos că a luat-o pe Prinţesă (Sara) şi că se numeşte el „tată” dacă nu poate fi tatăl copiilor lui”, comenta o babă cu iz de îngrijorare profund făţarnică. „Eu aş zice că pentru a scăpa de ruşine ori îşi schimbă el numele ori nevasta”, adăugă o alta cu pretenţii de înţelepciune. S-a resemnat Avram, asta şi pentru că partea bună a bârfei este că e interesantă şi proaspătă până apare o alta nouă.

Dumnezeu îi vorbeşte şi El despre moştenitor şi despre urmaşii lui promiţându-i atât de mulţi precum stele pe cer şi nisipul de pe plajă. E greu să creadă, şi el şi doamna lui şi ca să nu plângă de durerea învârtirii cuţitului într-o rană veche, aleg să râdă, un fel de râsu-plânsu.

Făgăduinţa se împlineşte şi Sara care trebuia să ţină în braţe un strănepot,îşi ţine propriul fiu. Credinţa face totul posibil.

Pe când era Isaac adolescent, Dumnezeu îi mai dă un test lui Avraam: „Dă-mi-l pe Isaac înapoi, sper că nu ai uitat cine îi este Tatăl adevărat!” Şi iată-l pe Avraam gârbovit de ani, cu inima cât un purice dar cu credinţa cât muntele Moria, vine să dea şi ultimul test în faţa lui Dumnezeu. Nu zicea cu voce tare, ci în gândul lui doar, de parcă ar fi uitat că Dumnezeu ştie gândurile lui: „Chiar dacă-l aduc ca jertfă pe Isaac, mi-l învie Dumnezeu, da face El ceva…”

Şi Dumnezeu a făcut, l-a trecut testul fără să-l scrie cu sânge. Urma să plătească Fiul lui Dumnezeu mult mai târziu. Credinţa face ca viaţa să aibă momente înălţătoare.