Barac – eroul care cedează laurii

8. Barac i-a zis: „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce.”

9. Ea a răspuns: „Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei.” Şi Debora s-a sculat şi s-a dus cu Barac la Chedeş. (Judecători 4).

Era momentul de aur al vieţii lui. Jocul de-a hoţii şi vardiştii din copilărie, devea acum realitate. Era momentul să-şi arate valoarea şi să-şi împlinească destinul numelui (Barak = fulger, sabie strălucitoare). Biruinţa era asigurată prin cuvântul lui Dumnezeu transmis prin profeteasa Debora: „…îl voi da în mâinile tale”. Barac avea toate şansele să apară pe prima pagină a celor mai importante „cotidiane” ale vremii, pe coperta celor mai citite reviste de showbizz, pe toate panourile publicitare din Israel, invitat la emisiuni de maximă audienţă, etc. Gloria vremii stătea de asupra capului lui şi celebritatea îi făcea curte. După 20 de ani de robie, Israelul avea să fie iarăşi eliberat, iar Barac era ales să fie eliberatorul, eroul.

Acea zi, când a fost chemat de Debora, era o zi ce putea să-i schimbe viaţa, şi i-a schimbat-o atât de frumos. Sabia strălucitoare, adică Barac, urma să strălucească în ziua luptei, iar duşmanii urmau să fie loviţi ca de fulger dinaintea lui.

După ce Debora îi dă instrucţiunile din partea Domnului, după ce îl asigură de reuşită, Barac ezită în a porni acţiunea, fapt ce-i va ştirbi oarecum din faimă, numele său rămânând asociat cu cele ale două femei, Debora şi Iaela. Unii interpretează această ezitare drept laşitate, alţii spun că suferea de sindromul copilului de la fusta mamei, sau după alte opinii, ar fi dat dovadă de lipsă de credinţă.

Nici eu nu îl aplaud pentru ezitarea sa, însă primeşte toate aprecierile mele pentru sinceritate. Lupta era extrem de dificilă, oastea duşmanului copleşitoare, iar credinţa lui, e adevărat, destul de mică. Şansele de reuşită a luptei erau în favoarea duşmanului, cel puţin la prima vedere.  900 de care de fier ale lui Sisera, plus infanteria, împotriva a zece mii de oameni ai lui Barac. Carele de război ale lui Sisera erau un fel de tancuri ale vremii, iar oastea, bine instruită şi echipată, erau de temut, precum soldaţii americani de azi.

Barac nu e afectat de perspectiva împărţirii meritelor în luptă, arătând că era mânat de dorinţa de a-şi elibera neamul şi nu atras de faima unui mare războinic. Barac îşi ştie limitele şi credinţa şi preferă să dea laurii Iaelei, decât să se lasă condus de orgoliul bărbătesc al vremii, şi să fie un măscărici care face pe el în toiul luptei. E de apreciat şi pentru faptul că nu încearcă să ia viaţa Iaelei atunci când Debora cântă mai mult despre aceasta, decât despre el, aşa cum va încerca să facă Saul cu David.

Sunt mulţi azi care ar face orice pentru un pic de glorie, de la cele mai odioase, până la cele mai josnice lucruri. Oameni care după bătălie îşi arată deformata vitejie, ucigând eroul, pentru a-i lua locul. Însă asta nu denotă că cineva este erou ci, eroare umană.

Barac a fost un erou în primul rând fiindcă a câştigat lupta împotriva mândriei personale: „nu vreau faimă, vreau poporul eliberat”. În al doilea rând a fost erou datorită tocmai slabei sale credinţe. A plecat la luptă cu puţină credinţă, miza pe cea a Deborei, dar pe măsură ce lupta credinţa atinge cote înalte, iar biruinţa a fost deplină. Aşa creşti în credinţă, dacă lupţi, dacă eşti în acţiune, nu dacă stai ca iepurele între boscheţi, că atunci o pierzi şi pe aia care o ai. Fricoşii nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

Războinicii întunericului primesc adesea lauri care se veştejesc, ca sa fie motivaţi. Diavolul îşi încoronează supuşii cu ceea ce poate oferi el… perisabilul, dar este atent ca niciodată cei care îi slujesc să nu observe veştejimea laurilor.

Eroii Domnului vor primi o coroana de aur în ziua când războiul va fi gata, deoarece ei niciodată nu au fost îndrăgostiţi de coroane, ci de Acela care le pune.