Când binele devine o pacoste
4. Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale.
5. Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi copacii care cresc pe câmpiile voastre,
6. îţi vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ până în ziua de azi.” Moise a plecat şi a ieşit de la faraon.
7. Slujitorii lui faraon i-au zis: „Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece şi să slujească Domnului Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?” (Exod 10)
Invazia lacustelor este o alta plaga care ar fi putut sa nu aibă loc. Nu era deloc favorabilă, nici economiei Egiptului care in ultimele câteva luni a fost in cădere liberă, si nici in ce privește siguranța populației. Hrana devenise deja o problema, devreme ce atât vegetatia cât si animalele erau aproape in întregime distruse.
Dupa ce plaga a șaptea a trecut, raportul Bibliei ne spune ca din vegetatia ce putea fi folosită ca si hrana a mai rămas grâul si ovazul. Anuntarea plagii a opta cuprinde un avertisment de viața si de moarte pentru faraon si poporul lui, anume ca in cazul nesupunerii monarhului, lacustele vor distruge tot ce a mai ramas verde in urma plagii anterioare.
Tot Dumnezeu ii da lui faraon si posibilitatea evitarii calamitatii supranaturale prin supunerea lui fata de cerinta si deja arhicunoscuta dorința a lui Dumnezeu. Si cum marele si indolentul NU, se citea pe fata lui Faraon, slujitorii fac de aceasta data pe avocatii cauzei lui Dumnezeu, argumentand imparatului ca o alta catastrofa supranaturala ar aduce pieirea Egiptului. Cu alte cuvinte, demnitarii lui Faraon par sa ii spună: „dacă nu te supui de dragul lui Dumnezeu, fa-o din mila pentru poporul tau.”
Insa slujitorii sunt foarte diplomati; deși știau ca Egiptul piere din cauza lui Faraon, dusmanul lui Dumnezeu, ei îl acuza pe Moise, fiul lui Dumnezeu. Pentru a-si proteja pe mai departe poziția si viața, supusii direcți ai lui Faraon considera ca o pacoste sfantul, in timp ce saruta talpile coruptului. Incomod este cel ce se supune nu cel care se opune. De alungat este acela care asculta nu cel care ignora pe Dumnezeu.
Mentalitatea devianta a demnitarilor vremii de atunci se păstrează in vremea de acum. Pentru ca lumea in care trăim a făcut icoana imoralului la care se inchina, in timp ce morala a fost aruncata in ghena seculara, model de viața devine perimatul, protejat ajunge criminalul si huiduit ajunge sfantul. Se aplauda infamii si se huiduiesc tematorii de Cel Sfânt. Tara ajunge „amenintata” de pastratorii de valori morale in timp ce imoralii sunt vazuti ca eroi nationali. In lumea noastră intoarsa pe dos, răul devine victima iar calau de temut, binele. Binele (si cei de partea lui) a fost, este si va fi continuu abuzat si condamnat de rău si de răi.
In lupta dintre Dumnezeu si zeii Egiptului, dintre Moise si Faraon, Binele era de mult in avantaj insa lovitura de gratie n-a fost data răului nu din pricina neputintei ci datorita ingaduintei pe care Dumnezeu o avea pentru exponentii răului; Faraon si gasca lui. Pe final de istorie umană, mersul lucrurilor au aceeași explicație: Binele este deja triumfator iar faptul ca acest triumf nu este global vizibil este cauzat de o problema de perceptie a oamenilor. Vede bine doar acela care citește in Carte, in Sfânta Carte; iar cel care citește, înțelege ca motivul pentru care răul inca mai joaca pe scena lumii este din cauza este ultimul lui act, ultima replica. Când răului i se va pune punct, spectacolul lumii se va încheia, dar pana atunci Binele așteaptă adunarea supusilor.