Cârtirea de după cântare

22. Moise a pornit pe Israel de la Marea Rosie. Au apucat inspre pustiul Sur; si, dupa trei zile de mers in pustiu, n-au gasit apa.

23. Au ajuns la Mara; dar n-au putut sa bea apa din Mara, pentru ca era amara. De aceea locul acela a fost numit Mara.

24. Poporul a cartit impotriva lui Moise, zicand: „Ce avem sa bem?”

(Exod 15).

Cârtirea este o exprimare represivă și adesea gălăgioasă a întâmplărilor care vin peste mine fără ca eu să cred că am vreo vină. Este un protest al firii care deja a judecat situația de față și a dat verdictul de nevinovăție. Poate de multe ori cârtirea nici nu este o reacție la ceea ce mi se întâmplă cât la motivul pentru care mi se întâmplă.

Cârtitorului îi lipsește, printre altele, sentimentul proporțiilor, acea disciplină interioară care îți dă viziunea echilibrului. Cârtitorului îi este „întotdeauna prea cald sau prea frig… prea greu sau prea silă… și, în genere, nimic nu vine spre el în cuvenita măsură, doar în carență sau exces”. Cârtitorul este „un foarte trist caracter: viața i se pare o caznă, iar pe cei din preajma lui îi disperă cu jelania lui neîncetată”.[1]

Cârtitorii nu știu să își accepte viața, prin urmare nici nu se poat bucura de ea. Cârtitorul „nu are destulă imaginație ca să-și reprezinte ce înseamnă adevărata suferință și nici destul spirit de observație, sau interes pentru alții, ca să-și compare soarta cu a lor. Și nici destulă conștiință de sine ca să-și dea seama că multe din câte le are cu adevărat de pătimit nu vin din altceva decât din nepriceperea lui de a trăi”.[2]

Situațiile limită prin care Dumnezeu ne trece nu sunt un test de care El are nevoie pentru a se convinge de credința noastră ci este un test pentru noi. Este o modalitate de a pune în concordanță declarațiile noastre despre El cu trăirile noastre. Din suma declarațiilor pe care le facem despre Dumnezeu ne putem crea noi înșine o utopică credință că Îl iubim cum nu se poate mai mult. Practica aceste credințe dovedește valoarea celor spuse.

De obicei cuvintele mari vin sunt rostite ca o compensare a unei trăiri  periferice în ceea ce privește viața spirituală iar cei ce se prea laudă cu credința lor nu prea o au deloc. Experiența spirituală autentică nu se publicitează comercial și nici nu-și face reclamă pe la amvoane. Ea se observă și te impresionează plăcut prin modul ei tacit și retras. Experiența spirituală este un discretă de genul femeii bolnave de hemoragie care L-a atins pe Isus. Ea nu se laudă cu vindecarea ci este plină de încântare că L-a atins pe Vindecător. Reclamă credinței nu-i face portavocea ci metamorfoza.

Iată-l pe poporul Israel după trei zile de mers prin pustie, sleit de sete și biciut de dogoarea soarelui ajungând în sfârșit la o oază care promitea a pune capăt oboselii și însetării lor. Ca o turmă însetată dau năvală la izvorul care-i îmbia cu răcoarea lui. Ceea ce trebuia să dea tonul unei simfonii a recunoștinței și providenței, stârnește în cele din urmă un val uriaș de revoltă interioară și publică. Cei mai gălăgioși nu au fost cei care nu au băut ci aceia care se adăpaseră cu amărăciunea. Fizic vorbind, apa amară odată gustată făcea și mai insuportabilă setea decât la cei care nu băuseră.

Lipsa apei era deja pentru ei un fel de prevestire a morții: „Ce avem să bem?” Cu alte cuvinte: „Dacă nu avem apă vom muri cu toții. Și vom muri pentru nu mai putem rezista până la următoarea oază!”

Sciptura ne spune că acest popas la apa amară a fost un test care Dumnezeu l-a dat pentru ca poporul să se vadă așa cum este. „biruința de ieri nu o garantează pe cea de azi. Israel trebuia să învețe că a-L declara pe Yahweh ca Domn, înseamnă a te încrede în El și atunci când lipsește apa și pâinea, nu numai când nevoile îți sunt satisfăcute”.[3]

În urmă cu trei zile în timp ce cântau cu putere lui Dumnezeu pe care nu-L cunoșteau și cu care nu erau familiarizați, Satana, domnul sclaviei avea în plan să le servească un meniu cu care erau obișnuiți în postura lor de robi: cârtirea. Dacă în robie cârtirea ar fi putut avea justificare, în liberate ea trece drept afront înaintea lui Dumnezeu.

Deși, fizic, părăsiseră Egiptul, viața din Egipt a rămas în inima lor. Pe tot parcursul drumului lor înspre Canaan care a fost adesea presărat cu revolte și vociferări obraznice, s-a dovedit că ei au luat cu ei nu doar din materialismul Egiptului ci și din păgânismul acestuia. Astfel că în drumurile lor prin pustiu, cu toate că L-au avut pe Dumnezeu ca pe Cel ce merge înainte, destul de mulți, însă, priveau în oglinda retrovizoare de unde le zâmbea, zeflemist, diavolul.

Mara (amărăciunea), este o stație inevitabilă în viața noastră și cu toate că nu putem controla ceea ce ni se întâmplă putem alege să ne controlăm atunci când trecem prin diferite întâmplări rele sau nefericite. Pentru că exersăm prea puțin recunoștința, mulțumirea și răbdarea nu reușim să le vedem ca soluții  în timp de criză, de aceea alegem varianta cea mai scurtă (credem noi) dar și cea mai costisitoare de a încerca să ieșim din ea: revolta. Ceea ce trebuie să înțelegem este adevărul că „circumstanțele nu ne fac, nici nu ne desfac, ci doar dau la iveală ceea ce suntem” și că Dumnezeu a adus sau a îngăduit  toate acestea peste noi pentru a ne face să înțelegem că esența vieții este „atârnarea de Dumnezeu”.[4]