Chipul slut al creștinismului

Cel mai mare risc pe care Dumnezeu și L-a asumat, după trimiterea Fiului Său printre noi, a fost să se lase reprezentat de creștini. Delegarea reprezentativității și a unei anumite autorități pe care Dumnezeu a oferit-o bisericii pentru împlinirea unui anumit scop divin, a degenerat până acolo încât biserica s-a dezlegat în mare parte de tot ce înseamnă frumusețeși autoritate divină.

Creștinismul a ajuns aproape o relicvă, slută și neanimată din cauza proastei gestiuni de care au dat dovadă cei care pe care Dumnezeu i-a pus să vegheze peste turma Sa. Religia a devenit orice altceva numai mijloc de relegare a omului cu Dumnezeu, nu. A devenit o afacere din care câștigau cei care administrau revelația; astfel că de atâta bine, preoții deveneau supraponderali dar seci interior în timp ce enoriașilor li se lipeau burta de spate și flămânzi după Pâinea vieții.

Religia în care omul devine propriul său dumnezeu este de cel puțin zece ori mai rea decât ateismul. De la cruciadele și inchizițiile de ieri până la sărbătorile cu schelete de azi, diavolul a folosit creștinismul deviant pentru a ucide trupuri și de condamna suflete la pierzare. Dar cel mai grav e faptul că acestea au fost puse pe seama lui Dumnezeu.

Doar două exemple ne vor fi îndeajuns să ne scârbim de fața hidoasă pe care creștinii, mari și mici, I-au creionat-o lui Dumnezeu în întreaga lume.

Istoria amintește cu  oroare despre Godefroi de Boulogne, acel „măcelar fanatic” , ipocrit și fără milă care a pornit în cruciadă sub ”binecuvântarea” papei Urban al II-lea, cu dorința de a purifica Ierusalimul în numele lui Dumnezeu. Fulcher de Chartres, cronicarul și capelanul medieval al armatelor  lui Godefroi descrie următoarele: „Dacă ați fi fost acolo, ne-ați fi văzut picioarele roșii pâna la glezne de sângele măcelului. Dar ce altceva să vă mai spun? Nimeni nu a fost lăsat cu viață; nici femeile, nici copiii nu au fost cruțați.”[1]

Un alt dement care s-a folosit de numele lui Dumnezeu pentru a comite orori de dragul adevărului pe care nici el nu-l cunoștea și nici nu-l interesa a fost  Tomas de Torquemada. Încurajat de papalitate printr-o bulă emisă în 1478 de către Sixt al IV-lea care ordona înființarea unei Inchiziții, Tomas a devenit năpasta tuturor celor care nu credeau ca și Biserica Catolică. Între 1484 – 1501 a ars peste 300 de „eretici”. Până la sfârșitul zilelor lui, Tomas avea un „palmares”de peste 2000 de oameni care și-au găsit sfârșitul în flăcări. Torquemada rămâne în istorie ca un bigot religios nebun, „omul care ar fi fost în stare să-L ardă și pe Hristos de dragul iubitei sale Biserici Catolice”.[2]

Creștinismul de azi își continuă sluțirea deși se vede cum nu se poate mai frumos. Diavolul chinuie mai rar trupuri în flăcări (doar prin tările unde creștinii sunt o minoritate), dar se folosește de Biserică prin a trimite cât mai multe suflete în flăcările iadului. Cele mai de succes metode sunt sărbătorile în care cei vii sărută racle cu morți (pentru că așa îi poate îndepărta pe oameni de Acela care este Viața); în care Hristos este vândut pentru icoane și sticluțe de tărână „sfântă” și sufocat de canoane și acatiste. Diavolul știe ceea ce noi nu știm sau am uitat: întâlnirea cu morții aduce moartea, plecăciunea în fața obiectelor sfinte devine idolatrie cu acte în regulă, iar apa sfințită  e numai pentru oamenii care evită sfințirea.

Pentru omul care fuge de pocăință ca dracul de tămâie, religia este mai de dorit decât spiritualitatea, bigotismul și fanatismul mai de preferat decât omenia și mila, catedralele (ne)mântuirii neamului mai iubite decât omul însuși.

Privind spectacolul creștin-religios dezgustul e un simțământ mai des întâlnit  decât plăcerea, dar asta nu înseamnă că Isus Hristos și-a pierdut din farmec ci doar că oamenii s-au lăsat fermecați de Hidosul veacului acestuia. Hristos continuuă să rămână frumos, Cel mai frumos, iar o dovadă este faptul că deși i-am sluțit chipul prin viața și trăirilenoastre deviante, El continuă să ne numească „ai săi” și să ne delege pe mai departe să-L reprezentăm în loc se descotorosească de noi.

Schimbarea la față a creștinismului se va întâmpla doar dacă fiecare în mod personal vrea să-i fie schimbată inima prin întâlniri repetate cu Scriptura, rugăciunea și omenia exersată continuu; altfel creștinismul nostru e o păcăleală sau o intenție bună care are ca destinație iadul.

Fiecare putem purta în viața noastră frumosul chip hristic și să facem din creștinism un anotimp de veșnică înnoire. De azi, fii și tu un om frumos!