De la speranță la fatalism
6. De aceea, spune copiilor lui Israel: „Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi.
7. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii.
8. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.”
9. Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise. (Exod 6).
În postarea cu titlul ”Atentat la speranţă şi credinţă” scriam că noua poruncă draconică dată de Faraon poporului evreu țintea în distrugerea speranței care tocmai s-a născut în inima lor o dată cu venirea lui Moise care le-a transmis cuvintele Domnului. Nu știu dacă au lucrat mai cu spor după aducerea speranței, dar cu siguranță că au început numărătoarea inversă. Și care rob nu ar face-o daca ar primi înștiințarea eliberării.
Însă euforia speranței evreilor se spulberă ca un balon fragil de săpun, de îndată ce Faraon se opune ostentativ și ferm, dând în același timp și o poruncă ce prevedea menținerea normei de producție fără a avea la dispoziție toată materia primă. Pentru evrei, această schimbare a lucrurilor purta nu doar mesajul condamnării lor permanente ci și a faptului că în lupta dintre Faraon și Dumnezeu, despotul împărat iese învingător.
Decăderea bruscă de la speranță (4,31) la fatalism (6,9) dovedește că această ultimă stare era de fapt pământul solid pe care și-au construit de mult existența mizeră. Speranța și bruma de credință care a căzut înviorător peste inimile lor se asemăna cu un strat subțire de gheață peste care erau chemați să treacă. Acțiunea lui Faraon nu a fost altceva decât o spargere a podului subțire de gheață, la capătul căreia se afla libertatea lor. Confruntați cu această realitate, nici unul nu a mai vrut să creadă sau să spere la libertate.
Promisiunea făcută de Moise după cuvântul Domnului, era sublimă, simpla imaginație a înfăptuirii ei ar fi avut puterea de a ridica suflete împovărate. Imaginea zilei în care să nu mai porți bolovanii lui faraon în spinare în zăduful deșertic, în care să nu mai vezi amenințarea biciului, în care să fii tratat cu om și nu ca animal de povară, era ceva ce nu putea să nu aprindă în fiecare flacăra speranței. Drama poporului a constat nu în faptul că li s-a pus o povară zdrobitoare ci în faptul că au renunțat la speranță. Tind să cred că mulți au încercat gustul speranței ca pe ceva ce nu poate să-ți facă rău, însă în momentul în care speranța le-a afectat negativ existența, au renunțat la ea și au privit-o ca pe ceva ce nu-ți poate face bine.
Aparent strategia lui Faraon a dat rezultatele aștepate de el, avea un popor docil care se temea și să spere, niște scalvi care nu așteptau altceva decât să-și facă norma zilnică și să-și odihnească trupul obosit.
Sarcina lui Moise devine deodată mult mai grea deoarece are de luptat pe două fronturi: să reanime dorința de plecare a poporului și să zdrobească împotrivirea de fier a împăratului. Traducerea samariteană are la versetul 9 o adăugare care, deşi probabil că nu este scrisă de Moise, aduce o oarecare lumină asupra motivului dezamăgirii izraeliţilor. În armonie cu o afirmaţie a izraeliţilor, făcută ceva mai târziu (cap. 14,12), ea spune: „Şi ei i-au spus, lasă-ne în pace, şi să slujim egiptenilor, pentru că este mai bine pentru noi să slujim egiptenilor, decât să murim în pustie”. Fatalismul lor este evident, în gândirea lor, zarurile au fost aruncate iar soarta lor este pecetluită, orice efort al imaginației că vor fi liberi dăuna grav, ba chiar le periclita viața.