Destinația finală

În concepția iudaică viața nu e ciclică ci liniară. Nu pleci dintr-un punct ca să ajungi tot acolo ca apoi să o iei de la capăt. Viața începe dintr-un punct dar ai posibilitatea ca niciodată să nu i se pună punct.

Ideea lui Dumnezeu cu privire la viața umană nu este de-a se consuma până la extincție ci de-a o continua pentru vecie. Gândurile lui Dumnezeu cu poporul Său au fost în permanență ca ei să aibă „un viitor și o nădejde”.

Proaspăt eliberați, evreii au trecut de Marea Roșie având în minte ca destinație Canaanul. Să ajungă acolo era ținta lor iar cu un asemenea Dumnezeu credeau că ajungerea în țară era doar o chestiune de timp. Astfel că destinația le-a schimbat perspectiva asupra vieții și era și normal să se întâmple așa. Problema însă a fost că ei au făcut din Canaan destinație finală când de fapt era doar un loc de campare cu ședere prelungită.

Deformați de o filozofie de viață desprinsă din subjugare pe care au căpătat-o generații de-a rândul în Egipt, evreii s-au focalizat pe efemer. Vrăjiți de „laptele și mierea” Canaanului, nu au mai dat importanță Dumnezeului care-i conducea înspre acolo. Așa că zilele care-i despărțeau de Canaan, împreună cu provocările ce s-au ivit pe drum, le considerau piedici care trebuie să le depășească; pe când ele trebuiau privite ca popasuri descoperi divine și de îndrăgostire față de Dumnezeul lor

În cântarea intonată se găsește și intenția lui Dumnezeu cu privire la destinația destinațiilor.

„Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale”.

Evreii Exodului nu au avut nici o scuză că n-au știut despre programul lui Dumnezeu cu privire la destinație. Chiar dacă n-ar fi fost cântarea, l-au avut pe Avraam care la fel ca și ei a plecat din țara lui spre țara indicată de Dumnezeu. Biblia spune clar că Avraam, deși a ajuns în Canaan, n-a considerat că a ajuns la destinație:  „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11,9-10).

Destinația finală nu e un loc ci e o Ființă care te califică pentru locul promis oferindu-ți posibilitatea înnoirii, a sfințirii. Fără Dumnezeu Raiul nu are nimic atractiv, este doar o altă lume fără cusur. Isus, Dumnezeul nostru este motivul pentru care Cerul merită vizitat și locuit.

O țară nouă trebuie să fie populată de oameni noi. Sfințenia nu este un detaliu al călătoriei ci este însăși garanția că ajungi la destinație. Sfințirea este o mai mult decât o discliplină spirituală, este o disciplinare care privește viața întreagă.

Pavel ilustrează faptul că în creștinism nu există amatorism (1Cor. 9, 25 -27). Fiecare creștin este și trebuie să fie un profesionist sub perfecta călăuzire a Duhului Sfânt. Sfințenia în viața creștinului nu este o activitate cu normă redusă, ci o responsabilitate permanentă.

Sfințenia înseamnă delectare în adevăr și dreptate și ură față de nelegiuire. Fericirea noastră depinde de sfințenia noastră. În Biblie sfințenia este deopotrivă separare și frumusețe. A fi sfânt înseamnă să fii atât fericit cât și frumos.

O țară în care domnește Dumnezeul Sfânt cere ca locuitorii ei să poarte aceeași ținută, de aceea cerul nu este un loc restrictiv ci pur și simplu unul select care va fi populat cu oameni selecți, adică sfinți.