Fructele amare ale nerăbdării

Ce a vrut de fapt Dumnezeu când și-a condus poporul la Horeb?

Pentru a înțelege planul lui Dumnezeu trebuie să ne întorcem puțin în timp și ne oprim cu aproximativ un an în urmă. Moise începea o nouă zi de rutină având grijă de turmele socrului său, Ietro. În timp ce căuta iarbă pe colinele Horebului, Moise observă un tufiș care ardea însă fără ca acesta să se consume, se apropie de el înspre cercetare și… restul e deja istorie. Către finalul conversației lor, Moise își invocă nimicnicia ca și argument al incapacități sale de a-și achita sarcina iar Dumnezeu îi oferă un semn al asigurării: „Eu voi fi negreșit cu tine și iată care va fi semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.”

Iată-l pe Moise și pe popor ajunși la muntele Horeb și conform planului divin ar fi trebuit să aibă loc o întâlnire intimă de laudă și închinare adusă de către Israel lui Dumnezeu. Ca un „romantic” atent, Dumnezeu S-a pregătit pentru o nouă revelație pe care s-o ofere poporului, o celebrare a unei promisiuni împlinite. Dar în loc de ca poporul să se plece în adorare față de Cel care i-a scos din Egipt și care acum stătea în fața lor pe stânca Horebului, are loc o revoltă și una dintre cele mai obraznice și ofensatoare afirmari ale necredinței.

Declarația pe care i-o face David lui Dumnezeu numindu-L „Dumnezeul meu cel preabun”(Ps.59,17) este cum nu se poate o descriere mai bună a Domnului și în contextul popasului de la Masa și Meriba.

Răspunsul Domnului la ofensa lor este dincolo de orice așteptare: Domnul se apleacă și îi slujește, potolindu-le setea lor, a copiilor și turmelor lor. În loc să-i lovească așa cum meritau, Domnul S-a lăsat lovit de ei, ca ei și copiii lor să trăiască[1]. Apostolul Pavel spiritualizând acest episod, explică creștinilor din Corint că „stânca era Hristos”.  Copleșiți de o asemnea atitudine divină nu putem decât să spunem: Ce Dumnezeu uimitor  avem!

Sunt atât de multe situații în viața noastră când pierdem revelație după revelație din cauza nerăbdării și lipsei de încredere în Dumnezeu. Atât prin abundența de binecuvântari cât și în lipsuri Dumnezeu dorește să ni se descopere dar pierdem adesea aceste șanse divine. În abundență uităm de Sursa binecuvântarilor iar în lipsă tindem să o blamăm.

„În om există două păcate capitale de la care pornesc toate celelalte”, scria Kafka, „nerăbdarea și indolența”. Același filozof evreu, Franz Kafka spunea că „omul a fost dat afară din Paradis din cauza nerăbdării sale…, nerăbdarea făcut ca omul să fie expulzat”.

Nerăbdarea scrie Allan Percy „ne face să ne gândim la obiective de scură durată, ceea ce ne duce la rezultate de calitate inferioară și puțin fiabile. Paradisurile spre care ne duce nerăbdarea sunt din carton presat. Nerăbdarea mărește graba și de accea crește și numărul greșelilor pe care le comitem”[2].

Răbdarea este o atitudine inteligentă și pragmatică care ne scutește de o infinitate de rele și probleme. „Răbdarea este amară dar fructele ei sunt dulci”, amintea în mod sclipitor filozoful Jean-Jacques Rousseau.

Pe aceeși temă, apostolul Pavel, după ce scrie creștinilor evrei despre drama trăită de părinții lor, poporul exodului, precum și motivele care au condus la neacceptarea lor în Canaan, le oferă pe un ton grav următoarea învățătură: „Să nu vă părăsiți, dar, încrederea voastră pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit” (sublinirea îmi aparține, Evrei 10,35.36).